Sub gutui

Este ca un fir roșu care străbate întreaga mea viață; el e reprezentat de momentele de pace adâncă pe care am simțit‑o în comuniunea cu Dumnezeu. În copilărie, această experiență o aveam mai ales la bunici. În casa lor simțeam pace și mângâiere sufletească, în special în preajma bunicii.

La ei pe masă, în odaia în care locuiau, era în permanență o carte mare, neagră, care îmi inspira respect; de ea trebuia să te atingi cu sfială, ca de icoane. Era Biblia. Bunicii îmi dăduseră voie, iar eu o luam și mă duceam cu ea pe o scară, la gura unui pod, sub un gutui. Acolo stăteam și citeam.

O luam mereu de la început: cum l‑a făcut Dumnezeu pe Adam din țărâna pământului și pe Eva din coasta lui; cum le‑a poruncit să mănânce din toți pomii Raiului, în afară de unul singur; cum Adam mâncase din pomul oprit și se ascundea de Dumnezeu printre copacii Raiului…

Mă identificam cu ei, simțeam comuniunea lor cu Dumnezeu, pacea și bucuria din viața pe care Acesta le‑o rânduise: să lucreze și să păzească Raiul. Momentul culminant era când Dumnezeu, plimbându‑Se prin Rai, în răcoarea serii, îl striga: „Adame, unde ești?”.

Atunci mi se părea că Dumnezeu mă strigă pe mine; credeam că, de fapt, acel gutui sub care stăteam e pomul oprit: și eu mâncasem din el când nu era voie, pentru că bunica încă nu dusese roade la biserică pentru binecuvântare. Nu știam dacă să mă ascund, ca Adam, sau să ies la iveală.

M‑aș fi ascuns, de rușine, dar mi‑era milă de Acest Dumnezeu, asemănător cu bunica mea, pe Care mai întâi Îl mâhnisem pentru că nu avusesem încredere în dragostea Lui și Îi încălcasem porunca, iar acum nu aveam încredere în bunătatea Lui, și mă ascundeam.

Cred că a fost o primă alegere în legătură cu Dumnezeu, pe care harul mi‑a pus‑o înainte, în termenii în care era posibil la vârsta aceea.

Nu mai știu ce am făcut atunci; cred, totuși, că am ieșit și I‑am cerut iertare lui Dumnezeu. Cred că mi‑a fost prea milă de El, cum îmi era și de bunica, pe care căutam mereu să o împac după ce o mâhneam.

Anii au trecut…

Sub valul educației ateiste, eu am uitat de Dumnezeu. Trăiam un gol sufletesc. Îmi găseam alinarea în teoriile existențialiste atee, care spuneau că omul e „aruncat în lume”, pradă unei existențe fără sens…

De‑abia acum realizez că asta era continuarea poveștii lui Adam, după căderea din Rai.

Apoi, pe la douăzeci de ani, după „căderea” comunismului, L‑am regăsit pe Dumnezeu; am ajuns la Biserică, apoi la facultate, la Teologie. Îmi petreceam mult timp în Biserică, pentru că acolo simțeam atmosfera Raiului. La Vecernie, când Dumnezeu Se plimba prin Rai în răcoarea serii, stăteam în tinda Bisericii și priveam scena cu Adam vorbind cu Dumnezeu lângă pomul Vieții.

Meditam la aceste lucruri, aveam mai multe cunoștințe despre ele, dar nu mai simțeam aceeași dragoste și milă pentru Dumnezeu.

Dar Dumnezeu a fost bun cu mine: la licență ne‑a picat exact subiectul cu Adam în Rai. El mi‑a dat inspirație și a fost o bucurie și pentru mine, și pentru profesor, felul cum l‑am tratat.

Cred că, prin asta, Dumnezeu a vrut să răsplătească efortul meu din copilărie și să‑mi arate că El e la fel de aproape, deși eu, din păcate, m‑am mai îndepărtat.

A vrut să-mi arate că dragostea Lui este neschimbată, necondiționată...

Maica D.

Fotografie de Simona Andrușcă