Am visat că eram o pictură.
Atârnam pe peretele unei clădiri publice, într-un coridor prin care treceau zilnic oameni grăbiți. Din când în când, un funcționar ieșea dintr-un birou, mă cerceta de la distanță și nota ceva într-un registru.
În dimineața aceea au venit trei bărbați.
Cel din față purta o mapă sub braț. Ceilalți aveau o scară, o pătură și o cutie cu unelte. Au citit numărul înscris pe ramă, apoi l-au comparat cu cel trecut în dosar.
– Acesta este, a spus funcționarul.
A semnat în josul paginii.
Unul dintre muncitori a urcat pe scară și m-a desprins din cui. A prins rama cu ambele mâini și m-a coborât cu grijă. Am bănuit că urma să fiu mutat într-un loc mai bun.
M-au dus afară.
Lângă clădire se aflau locurile de joacă ale copilăriei mele. Am recunoscut leagănul cu un lanț mai scurt și zidul peste care săream când auzeam că sunt chemat acasă. Nu înțelegeam cum ajunseseră acolo.
Muncitorii au întins pătura pe pământ și m-au așezat cu fața în sus. Funcționarul a îndreptat rama după indicațiile din dosar, apoi a deschis mapa.
– Se poate începe.
În cutie se aflau bucăți de sticlă numerotate, fiecare într-un locaș căptușit cu velur. Cel mai tânăr dintre muncitori a ales un ciob îngust, l-a ridicat spre lumină și i-a încercat muchia cu degetul.
A început să răzuiască vopseaua de pe obrazul meu.
Se auzea ca un șobolan rozând în perete. O fâșie de culoare s-a desprins și a căzut lângă ramă.
Funcționarul a cercetat pânza descoperită.
– Stratul este mai gros decât cel declarat.
A consemnat abaterea în dosar.
Am încercat să-i explic că grosimea vopselei nu depindea de mine. Nu-mi aminteam să fi cerut vreodată să fiu pictat.
N-am reușit să scot niciun sunet.
Muncitorii și-au continuat lucrul. Unul răzuia, celălalt aduna fragmentele într-un sac.
Durerea înainta odată cu ciobul. Muchia trecea prin culoare și atingea lucruri păstrate dedesubt: ceasul cu cuc din sufragerie, genunchii juliți, cheia răsucită de două ori în ușa de la intrare.
Pictorul amestecase amintirile în vopsea.
Când mi-au răzuit gura, toate cuvintele pe care le rostisem s-au desprins odată cu ea. Au căzut lângă ramă ca niște coji subțiri, lipsite de înțeles. Le-au măturat și le-au pus în sac.
A venit rândul ochilor. Cerul s-a stins pentru o clipă, apoi l-am văzut din nou, de undeva din interiorul pânzei. Vederea mea fusese localizată greșit.
– Se întâmplă des.
Nu știam dacă îmi vorbise mie.
Din imaginea mea rămăseseră numai palmele împreunate în rugăciune. Detaliul i-a pus în dificultate. Au răsfoit dosarul și au citit de două ori aceeași pagină.
– Rugăciunea nu figurează în inventar.
Muncitorii au așteptat.
Funcționarul s-a îndepărtat câțiva pași și a vorbit la telefon. Din puținele lui răspunsuri am înțeles că situația fusese prevăzută într-o anexă care nu le fusese trimisă. Apoi a tăcut și a rămas cu telefonul la ureche.
O frunte s-a lipit de pânză.
Căldura pielii a pătruns prin culoare.
– Te rog să mă ierți.
Am vrut să întreb ce anume trebuia iertat. Gura mea se afla deja în sac.
Funcționarul și-a coborât privirea spre dosar. Muncitorii priveau în altă parte.
Fruntea s-a desprins. Pe pânză a rămas o urmă umedă. Muncitorii au așteptat până s-a uscat.
Funcționarul a ascultat indicațiile, apoi a închis telefonul.
– Rugăciunea se îndepărtează. Nu avem dreptul s-o păstrăm.
Degetele au dispărut unul câte unul, iar la urmă palmele. Sub ele s-a ivit țesătura aspră.
Mai rămăsese o singură pată de culoare, lângă marginea de jos. Muncitorii și-au întrerupt lucrul ca să mănânce. S-au așezat pe zidul copilăriei mele și au vorbit despre un coleg mutat la altă secție. Unul și-a lăsat sticla cu apă în adâncitura ramei. Răcoarea a trecut prin lemn și mi-a plăcut.
După ce au terminat, funcționarul le-a cerut să se grăbească. Clădirea urma să se închidă la ora șase, iar tabloul trebuia predat înainte de plecarea portarului.
De jos, vedeam leagănul mișcându-se încet. Lanțul scârțâia la intervale egale.
Mă gândeam ce-o să spună mama când va afla că am dispărut.
Pr. Ioan Gînscă
Fotografie de Clicked by Nafi / pexels.com