Nimeni nu te întreabă de ce ești trist. Se feresc toți ca de lepră. Te lasă mult prea repede în durerea ta. Se tem că te vei agăța cu disperare de ei și-i vei îneca odată cu tine. Nimeni nu mai e dispus să fie salvatrist. Nu-i timp de șters lacrimi, de bandajat răni, de cărat răniți în spate. Toți avem probleme și de-abia se descurcă fiecare cu-ale sale. Nu-i timp pentru descurajați depresivi și smiorcăiți. Este lumea celor puternici. Se face o selecție naturală și una artificială a speciei. Dacă nu pot fi exploatați, cei slabi vor fi eliminați. Unele țări îi salvează prin eutanasiere. La noi, pentru că suntem „creștini”, ne facem că nu-i vedem.
La clasa a XI-a a venit un nou coleg. Singurul loc liber era lângă un băiat care părea zeul tristeții din tragedia greacă. Cu ceață-n priviri, cu toată Sahara pe față, cu toată Antarctica-n jur. O umbră de la periferia Sheolului. Fără reținere și repulsie, noul-venit se prezintă cu un zâmbet cât Marele Zid Chinezesc, îi strânge mâna cu căldură și putere și se așază lângă el. Singurul semn minim de viață la celălalt a fost că l-a privit cu mirare și și-a rostit cu voce stinsă numele. Crezuse că se ștersese din peisaj până ce devenise invizibil. Buna dispoziția magnetică a colegului, dublată de un interes cald de a afla care e problema lui, l-a făcut să-și descrie situația urâtă și depresivă de acasă. Scandaluri, alcool, violență, sărăcie, exasperare.
Noul coleg îl privea din ce în ce mai atent. I-a spus că are senzația că-i povestește propria viață. Amândoi au fost foarte surprinși. Independent de voințele lor, între ei s-a declanșat o conexiune puternică. Dar, în timp ce unul fusese prins în nămolurile infecte ale unei mlaștini sufocate de ceață, celălalt părea că aleargă cu o viteză uimitoare pe deasupra, nedându-i răgazul atracției gravitaționale a suferinței să-l lipească și să-l scufunde în smârcul înșelător.
În clipa următoare, fără o strategie complicată de intervenție, noul venit a luat acest caz ca pe o provocare personală. I-a spus colegului că nu poate aduce atâta tristețe la școală, pe câtă veselie va aduce el. Va fi vulcanul care erupe în vârful ghețarului și va duce lupta efervescentă dintre lavă și zăpadă, până ce va elibera primăvara din captivitate. Ca și cum ai tăia rapid și ai stoarce un furuncul gigant. Dezarmat de la o zi la alta, cel trist i-a mărturisit că are un plan de scăpare. Aproape în fiecare zi se oprește pe podul din apropierea casei și se uită la pietrele de lângă albia râului, întrebându-le dacă vor să-i curme suferința. Miloase, pietrele i-au răspuns că nu pot așa ceva și că, împotriva voii lor, e posibil să-l rănească grav și să-l paralizeze dintr-un coșmar în altul. Mai bine să nu sară.
Foarte îndurerat și surprins, noul coleg, în stilul lui zvăpăiat, cu o față comic-amenințătoare și cu tot năduful, s-a răstit cu drag la el:
- Dacă faci asta, să știi că vin după tine în iad și te bat!
Spusă de oricine altcineva, în orice alt context, fără dramatismul profund sincer și fără prietenia explodată necontrolat, această replică ar fi fost un clișeu răsuflat dintr-o film de duzină. Insolitul acestei explozii i-a făcut pe amândoi să izbucnească în cel mai sănătos râs sincron. S-au îmbrățișat cu putere, desăvârșind cea mai neconvențională salvare.
* * *
Am aflat această taină a lor de la cel salvat. Pentru el a contat enorm. L-a renăscut și l-a umplut din nou de viață. Singurul om căruia i-a păsat de el. Dacă nu era acest nou coleg, nu aș mai fi avut de la cine să ascult povestea asta minunată.
Pentru salvator a fost ceva la fel de firesc ca respirația, ca și cum ai vedea un tablou atârnând strâmb pe perete și te-ai opri o clipă să-l așezi la loc.
Trebuie să vă spun câte ceva și despre salvator, altminteri povestea nu ar fi completă. E foarte inteligent și cu o vastă cultură generală. O mare plăcere să discuți cu el. Dar, în ceea ce mă privește, și o mare durere. Mi-a mărurisit incapacitatea lui de a se adapta unei Ortodoxii în care se născuse, dar care părea mai mult simulată, pe alocuri aplicată defect sau deloc. S-a văzut, așadar, împins să se refugieze în carapacea unui agnosticism improvizat − un avanpost de tatonare a realității, în care i se părea mai onest și mai echidistant să acționeze. Își lipise pe el eticheta-stigmat de ateu, cu care mă avertiza cu cine am de-a face. Am încercat și eu − ceea ce credeam că este o misiune de salvare a lui − să-l întorc cu fața spre Adevăratul Dumnezeu și să mă folosesc de tot ce știe pentru a-și deschide ochii. Era foarte deschis dialogului. Aveam cumva nerăbdarea de a accelera acest proces de vindecare, pierzând din vedere că super-eroul din această poveste este doar Dumnezeu. Pentru a-mi arăta cum lucrează El tainic în inimile oamenilor, mi l-a adus pe „cel salvat”, ca să-mi arate cu cine am de-a face.
Instantaneu mi s-a aprins în minte o frază din Talmud, folosită ca motto în filmul „Lista lui Schindler”: „Cine a salvat viața unui om, acela a salvat umanitatea întreagă!”. Ce mare demonstrație de iubire făcuse acest tânăr! În timp ce mulți se complac în rugăciuni sforăitoare de împlinirea dorințelor și în posturi-diete de slăbit! Și îl arată cu degetul inchizitorial pe unul ca el, arzându-l pe rugul criticilor!
Maica Tereza spunea că poate cea mai mare faptă bună a vremurilor noastre este să poți să faci să apară zâmbetul pe fața unui întristat.
Spor la șters lacrimi și la pansat inimi!
George Olteanu
Fotografie de Alejandro Gussep / pexels.com
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!