Flash-uri dintr-un posibil film despre „subteranele” anilor ‘50 îți oferă fiecare pagină din Jurnalul lui Steinhardt. Bunăoară aceasta ce descrie un „act de gravitate” produs (nota bene: urmează un citat mai lung) „într-un cabinet medical, unde ne duc pentru extracţii dentare, făcute cu dalta şi fără anestezie, de un felcer”. O rudă apropiată gardianului interpretat de Toma Cuzin în Cardinalul și Iertarea, „caraliul ţigan îşi omoară timpul punându-ne întrebări cu tâlc: câţi ani ai? la cât eşti condamnat? pentru ce? ce-ai fost? puneai şi tu femeile la şantan să se urce goale pe masa şi să le stropeşti cu sifon? (Chestia asta cu femeile goale stropite cu sifon pe mesele şantanelor e obsesia tuturor, reprezintă pentru ei suprema vădire a bogăţiei şi desfrâului, idealul nec plus ultra, visul, Himalaya; e ducesa lor de Mortemart. Mai departe nu se poate merge, un fel de limită a vitezei luminii pentru teoria relativităţii.) Pe mine mă întreabă dacă-s român. Sunt, îi răspund. Ce, mă, nu eşti jidan? Sângele meu e evreiesc, îi dau eu replica, dar de gândit şi de simţit gândesc şi simt româneşte. Îşi dă seama că n-a nimerit-o şi tace. Apoi se repede la altul: da' tu, bătrânule, câte moşii ai avut?
(Răspunsul meu, parafrazându-l pe Churchill, a cărui mamă era din Statele Unite şi care declara: sunt cincizeci la sută american şi sută-n sută englez, ar fi putut să sune: sunt sută-n sută evreu şi mie-n sută român.)
— Toate le putem afla, toate le putem cunoaşte, toate le putem învăţa.
Numai suferinţa nu. Credem că ştim ce e suferinţa, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt.
Da’ de unde! Suferinţa e veşnic nouă, proteică la infinit, orişicând proaspătă.
— Cea mai extraordinară cugetare citită vreodată, în afara textelor evanghelice, e a lui Kierkegaard. Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea.
— Lui C. G. Jung, în Ceylon, un preot îi spune: „Nu, lui Buddha nu i te poţi ruga. Nu-l poţi implora. Buddha nu mai e. E în Nirvana”. Asta-i marea deosebire. Hristos, care s-a rugat mereu, aşteaptă mereu ruga noastră. E cu ochii și cu urechile la noi, mereu la uşă. Hristos, ca şi Tatăl, lucrează mereu (Ioan 5, 17), iar la fiecare liturghie se jertfeşte. El nu e în Nirvana, la odihnă, la repaus, la deconectare. E pe şantier şi pune umărul.
— Numai păcătoşii pot gusta creştinismul în toată plinătatea lui. Pricina e exprimată de Sf. Simion Metafrast în rugăciunea sa pregătitoare pentru Sf. Împărtăşanie: „Nu este nici un păcat care biruieşte iubirea Ta de oameni”. (Titlul cărţii unui fruntaş al Grupului de la Oxford, A. J. Russell: For sinners only. Numai pentru păcătoşi. Atâta doar, că se pare că suntem cu toţii păcătoşi.)”
Un film inspirat de personalitatea și metamorfozele devenirii lui Nicolae Steinhardt: un proiect utopic, la fel de puțin probabil să ajungă vreodată pe ecrane pe cât le-a fost filmelor lui Mircea Săucan să primească viza de difuzare. N-au primit-o. Dar atunci era perioada emancipării noastre (iluzorii) de sub jugul sovietic, iar Săucan pur și simplu nu marșa, nu era în trend. Acum, a aduce pe ecran o personalitate precum cea a lui Nicolae Steinhardt echivalează - pentru eventualul autor care s-ar încumeta la un așa demers - cu domiciliu forțat, acuzații de prejudicii imense aduse țării etc., o campanie de defăimare perfect orchestrată (nu doar de influencerii care explică, în funcție de interes, cât cinema e sau nu e în cutare sau cutare producție, cât e sau nu e de „reacționară” etc.), o șicanare neîntreruptă. Drept care ne întoarcem la volumele lui Steinhardt, închidem ochii mari de uimire și ne proiectăm fiecare filmul fericirii sale…
Marian Sorin Rădulescu