Printr-un interesant concurs de împrejurări, un monah sihastru a primit ascultare de la părintele său duhovnic să-şi desăvârşească asceza tocmai în aglomeraţia unui oraş. Duhovnicul i-a argumentat că a luat această decizie întrucât, după depăşirea unor copleşitoare trepte iniţiatice de către ucenic, a venit vremea unei încercări şi mai grele pentru acesta. Spunându-i că singurătatea extremă este în mijlocul mulţimii, l-a trimis să se pustnicească în centrul unei zgomotoase intersecţii.
Bătrânul coborât din pustie, ajuns astfel în faţa blocului nostru, privi mirat coloratele cutii pe roţi care duceau oameni şi care ţipau ascuţit de nerabdare să treacă una înaintea alteia tocmai pentru că le venea rândul şi, îngrijorat, acoperi pentru câteva clipe ochii dezamăgiţi ai răbdării sale cu palmele, ca unui prunc care nu trebuie să vadă totul. Călugărul a venit pregătit cu un stâlp pe care l-a înfipt ca pe un ax exact la întretăierea tuturor drumurilor acelora, şi s-a urcat în el. Tot în faţa ferestrei noastre se mai înălţa singurul pom rămas în picioare în urma raidurilor pe care le efectuau oamenii trimiși să cosmetizeze oraşul.
În copac locuia un pui de ciocănitoare.
Copiii din clădire s-au bucurat la venirea ineditului oaspete, văzând că, în afară de unicul arbore ce creştea direct din trotuar, a mai apărut o construcţie înaltă în care să foşnească vreo vietate precum păsările.
Sihastrul nu se putea mişca prea mult, neavând spaţiu, însă stătea în genunchi şi discuta politicos, aprins şi sentimental cu Dumnezeu, ignorând vuietul de furtună al circulaţiei rutiere.
Ciocănitoarea de care vă spuneam l-a remarcat din primele minute ale sosirii lui şi s-a apropiat să-l contemple. „Ia uite un arbore cu ramuri umane!”, îşi zise, privind de jos, dinspre temelie. Ca o continuare a stâlpului, trupul bătrânului cu mâinile înălţate spre cer compunea o caldă coroană dinamică. Ea îl admiră scurt şi i se căţără pe mâneci:
- Semănaţi la perfecţie cu pomul meu, domnule arbore!
- Eu sunt un părinte. Rogu-te, nu-mi spune „domnule”, şopti el.
- Văd asta, domnule părinte, şi totuşi, odată ce v-aţi arborat propriile braţe, sunteti un arbore.
„Hm, ce pui cu totul drăgălaş şi îndrăzneţ”, surâse pustnicul.
- Aţi hotărât să vă aşezaţi aici ca să studiaţi paradoxul singurătăţii în metropolă? E un fenomen mai mult decât trist. Să nu deznădăjduiţi...
- Frăţia ta, eu printre altele trebuie să ţin post de vorbire..., încercă el să întrerupă ploaia de curiozitate.
Ciocănitoarea zâmbi roşu şi se cuibări cochetă în braţele pomului ei. A doua zi se înfiinţă de dimineaţă, la ora şase, când era puţin mai liniştită toată intersecţia. Începu să vorbească repede, fără pauze, cu vocea aia de copil de pasăre:
- V-am remarcat trăsăturile specifice mâinilor, şi mi-am dat seama că sunteţi genul de persoană care are foarte multe de povestit despre dragoste... Sper că nu vă stânjenesc. Ceea ce faceţi e un exerciţiu de iubire, nu-i aşa? Probabil că taina legată de dragostea dumneavoastră e tocmai motivul pentru care sunteţi aici...
Bătrânul se gândi că puiul de ciocănitoare n-ar pricepe înţelesul adânc al iubirii de Dumnezeu, cu atât mai puţin miracolul unei taine, şi se rugă mai departe.
- Aţi fost provocat de încercarea de a vă izola în mijlocul zgomotelor acestora şi de a nu-i urî pe cei ce le produc, nu-i aşa?! O să vă fie greu, domnule arbore, această intersecţie e chintesenţa tensiunii.
- Împacă-te cu piedicile, dragă, să ştii că toate au un rost... Şi e bine să vezi, dincolo de lucrurile fără însemnătate, în înfăţişarea oricărei răscruci, sâmburele unei Cruci.
- De sus cerneţi doar desenul... Dar alarmele? Piuitul agresiv al ambulanţelor şi al jandarmeriei? Strigătele? Ciocnirile? Ţipetele claxoanelor? Aplauzele farurilor sparte? Praful? Agitaţia? Gazul de eşapament? Boxele cu sunete grozave date la maximum? Scrâşnetul roţilor? Nu, domnul meu, nu pot decât să le detest; toate acestea îmi ucid încetul cu încetul pomul iubit.
- Pe frăţia ta o apasă, deci, o amară mâhnire?...
- E bolnav! Mă ocup îndeaproape de el, îi iau zilnic tensiunea sevei, îl apăr de insectele insistente. Dar din ce în ce mai vizibil, această intoxicare îi face rău şi medicii au recomandat (tuturor copacilor, de altfel) să schimbe aerul. Să schimbe aerul! Păi ei schimbă aerul, asta fac pe lume… Uşor de cerut... Pe el, rămas singur în cartier, îl copleşeşte fumul cu care se luptă, frunzele lui nu pot face faţă. El însuși suferă de această otrăvire: pielea lui netedă e acum măcinată, degetele lui, pe care le iubesc, îl ustură, gâtlejul lui de arbore tuşeşte în loc să murmure şi se îneacă des. Edilii oraşului sunt descumpăniţi că nu mai e rentabil şi vor să-l taie şi pe el. Sunt disperată! E unicul copac pe care l-am avut vreodată!
Stâlpnicului îi păru atât de rău, încât hotărî să nu mai vorbească deloc, să nu sporească cu nici un sunet durerea puiului sau a pomului.
Însă larma se lăsă în jurul lor ca o perdea sintetică de nesuferit.
Pe seară, ciocănitoarea îl prinse pe monah într-o pauză de rugăciune şi-l abordă din nou:
- Ce înseamnă să fii în mijlocul lumii! Ce chin! Unii îşi închipuie că asta e totuna cu a te afla în centrul Universului!
„Ce pui isteţ şi băgăcios...”, îşi zise bătrânul. Pasărea continuă:
- Dumneavoastră, aflându-vă în centrul oraşului ca singur element stabil alături de arborele acesta magnific, nu vă imaginaţi uneori că sunteţi mijloc lumii, nu v-aţi lovit niciodată de ispita aceasta?!
Sihastrul se smeri şi doar zâmbi cărunt spre pui.
- Şi totuşi sunteţi mijloc lumii, adică puteţi mijloci lumii întâlnirea cu Dumnezeu, pentru că vă rugaţi pentru ea, aşa e?
Talazul sonor ce se ridicase dinspre intersecţie se sparse de stâlp şi se linişti.
În ziua următoare, pasărea îndrăzni să-l tulbure iar cu cuvinte:
- Domnul meu, aţi iubit vreodată aşa de mult încât să uitati de sine?
Stâlpnicul surâse încurcat, de astă dată chiar cânta în minte psalmi şi nu putu să-i răspundă.
- A, iertaţi-mă, am impresia că tocmai v-am întrerupt în timp ce făceaţi o frumoasă declaraţie de dragoste lui Dumnezeu!...
- Aşa e, pasăre, frăţia ta, ochii inimii mele Îl văd numai pe Domnul-Dumnezeu.
- „Domnul” Dumnezeu acesta trebuie să fie o fiinţă tare complexă şi maiestuoasă, judecând după tonul dumneavoastră, domnule părinte. Într-un fel, şi pomul meu e. Aş vrea să vă povestesc despre el, dacă n-o să mă acopere zarva din stradă... Este primul şi ultimul arbore al vieţii mele!...
Bătrânul potoli cu o mână valul de zgomote ce se apropia înspumat de temelia stâlpului şi ascultă.
- Să vă spun cum m-am îndrăgostit? Părinte, mai întâi de toate, mi-a plăcut la el rădăcina. Are un fel de a sta sub pamânt cu tălpile lui de pom întoarse puţin înăuntru... o cumințenie așaaa, cum stau copiii, ştiţi... Mişcarea degetelor lui frământând ţărâna denotă timiditate şi modestie. Tocmai expresia de arbore stingher m-a făcut la început să-mi fie drag de el. Am impresia că la baza oricărei iubiri pământeşti stă un strop de compasiune. Pe când, în iubirea faţă de Dumnezeu, grandiosul e cel care îl impresionează şi-l umple pe îndrăgostit, aşa e, părinte?
- Măi, pasăre..., o iubi el din priviri.
- Trunchiul lui e foarte viguros, deşi suferă, completă ea. Dacă aţi sta ca mine agăţat de gâtul lui gri, aţi auzi cum i se învolburează sub piele fluviile de sevă. Vârtejurile duc peşti roşii agili până în golfurile frunzelor. Pe marginea apelor acestora îţi poţi afunda ciocul în plaje auriu-albicioase sau te poţi căţăra pe stânci de aramă. Atunci când afară bate vântul, arborele acesta minunat are un fel unic şi cald de a te îmbrăţişa, cu toate crengile! Să fii pasăre în mijlocul atâtor braţe e bucuria absolută. Nimeni nu m-a mai îmbrăţişat atât de împăciuitor vreodată. Îmi dă un real sentiment de siguranţă când mă aflu printre degetele lui elastice! Unghiile cu nervuri verzi sunt lucioase şi delicate. Degetele lui sunt slabe, au încheieturile fine, primăvara înmuguresc, în fine, sunt cu totul aparte.
Noi, păsările, remarcăm mâinile pomului iubit cu mult timp înaintea portretului, ne petrecem zile întregi mângâindu-le, și abia după aceea ne punem problema să-i descoperim chipul. Care, în cazul acestui arbore, e tulburator de frumos. În momentele de comunicare totală, pleoapele lui mă mângâie ca nişte falange. Pomul meu are pleoape de poet. Părul său e negru ca un pamânt plouat proaspăt...
* * *
Spre sfâşietoarea întristare a tuturor, într-o zi veni cineva, fluturând o hârtie, să taie copacul. Ultimul pom de pe alee căzu tăcut în genunchi. Pasărea amuţi.
Stâlpnicul certă furtuna de ţipete de fierăstrău şi larma care se stinseră, luă ciocănitoarea în braţe şi îi spuse că are pentru ea zile întregi numai ca să o asculte, şi o îndemnă să povestească mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pasărea continuă palidă:
- Dacă vă întrebaţi cum descoperim portretul unui arbore, vă pot destăinui că-i privim săptamâni sau chiar luni întregi coroana. Cineva mi-a răsfoit odată o carte imprimată cu desene mărunte aflate într-o alternanţă obositoare, ce părea pur decorativă, fără un alt sens. Am fost pusă să mă uit peste file îndelung, ca, în cele din urmă, mintea mea să înregistreze un alt desen indus, o imagine subliminală, i se spunea, care ar fi trebuit să se desprindă spaţial de fondul agitat. Am încercat, dar n-am reuşit. În schimb, am reţinut tehnica şi mi-am privit un an întreg pomul după ale cărui mâini mă topisem. Şi chipul lui mi s-a revelat! Mi s-a tăiat respiraţia. A fost cea mai intensă emoţie din viaţa mea. Penele mi s-au zburlit, ochii mi-au îngheţat în gol, picioarele mi s-au scurs printre frunze, am făcut chiar şi febră. Clipa aceasta este timpul unei poveşti infinite, e clipa-miracol, clipa în care ÎNŢELEGI, cred că ştiţi mai bine ca mine… Îmi zâmbea atât de generos, de calm şi de reţinut, mă privea atât de fascinant şi tăcut, încât am realizat că asta se întâmpla, de fapt, de multă vreme.
Mâinile lui mă făcuseră deja să-mi schimb stilul de viaţă (să mă ocup mai mult de mine și de cum arăt, am învăţat să cânt, deși în mod normal doar băteam ritmul din cioc, am prins melodii de la alte specii de păsări, am început să mă şi pieptăn), mă agitasem în tot timpul acela şi mă necăjisem că nu m-am născut o pasare maiastră…
Şi acum entitatea lui mişcândă şi contrastantă mă privea fix, aşteptand s-o decodific din infinita întretăiere de ramuri. Oare de când mă privea aşa? În momentul în care mi s-a făcut rău, am înţeles cu mintea că m-am îndragostit. M-am cuprins cu aripile de burtă să mă încălzesc, să-mi tai tremurul, aproape că am leşinat.
Chipul-revelaţie al unui arbore e cel mai puternic şoc afectiv pentru o pasăre, şi cred că ar fi pentru oricine, numai că nimeni în afara păsărilor n-a dăruit vreodată suficient timp sau atenţie unui copac. E ceva de neimaginat! De atâta măreţie ai rău de înălţime, aproape că îţi vine să adormi ca să te odihneşti puţin şi să-ţi poţi prelungi în vis extazul. Şi, ca să înţelegeţi ce bucurie a putut să-mi facă imediat ce a venit prima primăvară, o să vă mărturisesc: mi-a întins zâmbind pumnii înmuguriţi, m-a lăsat să-i deschid unul câte unul degetele strânse, şi am găsit printre ele un bileţel cu înscrisul „ciocănitorii mele măiestre”. Mesajul era camuflat în floare. E posibil să fi fost prima lui înflorire cu petale... Ştiţi, absolut toţi pomii înfloresc primăvara, dar, de cele mai multe ori, invizibil. Înfloritul unui pom integru e un fapt intim, nu e evident, se petrece în obscuritate şi foarte cast, doar în faţa unei fiinţe iubite...
Şi pasărea adormi. Monahul o culese ca pe-o iarbă cosită, o piti sub haina lui neagră ca şi sub o coajă şi-i suflă toata noaptea peste creştet ca s-o încălzească. Aici, în chilia textilă, larma de afară care o torturase atâta vreme devenise un murmur ca de vânt, nici n-o mai simţea. Clintit în încredinţările sale legate de fiinţarea făpturilor mărunte şi care nu-cuvântă-tuturor, stâlpnicului îi păru nespus de rău că-l judecase a fi limbut şi superficial pe bietul pui.
Acesta se trezi dimineaţă şi ceru să se cuibărească tocmai în inima noului Arbore. Sufletul acestuia fiind o esenţă nobilă şi foarte primitor, se deschise şi îl primi înăuntru, înconjurându-l cu mireasma de trup de lemn, de lacrimă şi mir. Ciocănitoarea ceru binecuvântare să se zăvorască şi să nu mai iasă niciodată de acolo. Bătrânul încuviinţă, spunând că, dacă cel căzut a fost primul ei pom, el îi va fi de acum primul om. Ea-şi săpă o firidă în substanţa cristalizată, precum răşina, a sufletului omului cu coajă neagră netedă, şi se pustnici. De afară se auzeau cântând claxoane roşii.
* * *
Pentru că se ruga, unicul Arbore rămas în stradă foşnea din şoapte ca din nişte ramuri. Pe jos, bucățile iubitului care tremurară deunăzi în țărână intraseră în înțepenire, agonia adormise.
Sihastrul cel cu aripi pe dinăuntru coborî, se duse şi luă pulsul, pe rând, fiecăreia dintre sutele de încheieturi de palmă de pom. Tămâie ţărâna rănită. Pe locul risipei de frumuseţe şi frunziş, văzu cum rămăseseră fluturând, desprinse din pumnii inerţi, sute de răvaşe albe, moi, șifonate în cădere, bătute de vânt.
Era prima oară când sihastrul vedea şi iscodea îndeaproape petalele risipite sub un pom doborât. Crezu că din ajun pomul pregătise flori, dar ele nu erau flori. Erau hârtii ovale întipărite cu stihuri.
„Când un pom înfloreşte şi sloboade în jur petale”, îi suspină pasărea din suflet, „nu e o paradă, nici o întrecere de eleganţă. De fapt, el termină, emoţionat, de scris un tom de scrisori de iubire pentru cineva anume... dorind să-l surprindă...”.
Pustnicul purtător de pustnic îşi reluă locul pe stâlp şi nu mai coborî de acolo. Chiar şi la Domnul, mult mai târziu, cei doi au plecat împreună. Buzunarele hainei lui lungi şi negre şi căuşul cu pasăre din piept îi erau burduşite cu petale stinse, culese şi strânse în pumni. Pentru cine avea putinţă în a citi, pe toate scria „ciocănitorii mele măiestre...”.
...Ciocănitorii mele măiestre...
Cosmina Dragomir
Din „Orașul înfiat. Orașul înviat. Un portret de cetate văzut de copii”,
Editura Sophia 2007
Fotografie de Noemia Prada