Spovedania unui Sfânt

Ne vorbește Sfântul Sofronie Athonitul

Îmi amintesc ce s-a petrecut cu mine când pentru prima oară m-am dus la spovedanie cu adevărată zdrobire de inimă pentru păcatele mele.

Toată viaţa trăită de mine îmi apărea ca o deplină strâmbătate. Ajungând la preot, din scârbă, din lacrimi, din durerea inimii, nimica nu puteam spune, ci doar plângeam şi, crede-mă, mai înainte de a începe a-mi spune păcatele, Însuşi Domnul „m-a întâmpinat şi a căzut pe grumazul meu şi m-a sărutat” şi m-a îndrăgit și nu a aşteptat de la mine să-I spun „iartă”, aşa cum, în pilda Fiului Risipitor, acela a zis: „Iartă-mă, tată, greşit-am la cer şi înaintea ta” de-abia după ce tatăl l-a cuprins în braţele sale.

Eu mă învinuiam pentru toate, de la Domnul însă nici un cuvânt de învinuire; El se bucura doar că fiul acesta „pierdut era şi s-a aflat, mort era şi a înviat”.

Ce noapte a fost aceea, a povesti despre ea este cu neputinţă! Cât ne iubeşte Domnul!

Din „Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu. Scrisori din Athos către D. Balfour”