Spovedania poetului Daniel Turcea la Părintele Arsenie Papacioc

Poezia lui Daniel Turcea, atât de puţin cunoscută de noi, a fost considerată de Părintele Dumitru Stăniloae ca fiind aproape  de „Imnele dragostei dumnezeieşti” ale Sfântului Simeon Noul Teolog, prin înţelegerea Luminii nezidite ca iubire. O asemenea comparaţie este demnă de luat în seamă, mai ales că viaţa lui Daniel Turcea este un adevărat chip al pocăinţei de nădejde dătătoare pentru toţi cei căzuţi, pentru toţi cei care-L caută pe Dumnezeu şi nu L-au aflat încă.

Aflat în tinereţe într-o luptă „pe viaţă şi pe moarte” între moştenirea primită de la un tată liber-cugetător şi o mamă venită din familie de preoţi şi purtătoare al unui duh fierbinte de rugăciune, Daniel debutează în literatură cu volumul de poezii „Entropia”, foarte bine primit de critica vremii, dar care este un delir al deznădejdii şi pe care îl va regreta toată viaţa. După ce se întoarce la Hristos, scrie „Epifania”, o carte de poezii care dau mărturie despre trăiri de mare înălţime duhovnicesască. Domnul a hotărât să-l cheme la El la vârsta de 33 de ani, după opt luni de chinuri grele. Daniel s-a îmbolnăvit de un cancer foarte rar, pe care însă l-a văzut ca pe un dar de la Dumnezeu spre a-şi spăla păcatele.

Lucia Turcea, sora poetului, ne-a vorbit despre câteva momente extraordinare din viaţa „celui mai mare poet ortodox din literatura universală contemporană”, după cum l-a numit Părintele Dumitru Staniloae.

- Doamnă Lucia, ştim că viaţa poetului Daniel Turcea a fost una mai puţin obişnuită. De pildă, la tinereţe s-a vindecat în chip minunat de o formă foarte gravă de astm, atunci când nu i se mai dădea nici o speranţă de viaţă.

- La 15 ani, aşa cum i-a apărut această boală dintr-odată, aşa i-a şi dispărut. Mama s-a rugat foarte mult pentru el, a fost pomenit la Liturghii… Până atunci, Daniel se spovedea, se împărtăşea, credea în Dumnezeu, se ruga la Dumnezeu, era foarte smerit. Cât a fost bolnav, el a studiat biblioteca şcolii, încât ajunsese foarte avansat la liceu. Dar când i-a trecut astmul, în loc să-I mulţumească lui Dumnezeu… E un paradox ce s-a întâmplat cu el; probabil că diavolul l-a pândit foarte mult şi a izbutit atunci să-l prindă, pentru că era din cale-afară de inteligent. Atunci n-a mai vrut să-L recunoască pe Mântuitorul… A zis că, pentru el, Dumnezeu trebuie să fie ceva măreţ, ceva cu „surle şi tobe” – nemaipomenit, nemaiîntâlnit, grandios! Nu a putut înţelege smerenia Mântuitorului şi jertfa Lui, pentru că a devenit foarte mândru. Cu cât acumula mai multe cunoştinţe, cu atâta se mândrea mai tare. Avea mândria asta a minţii, luciferică. Dar Dumnezeu nu l-a lăsat nici o clipă, el a avut înger de la Botez foarte tare.

Şi, pentru că nu mai voia să-L recunoască pe Dumnezeu deloc, s-a apucat să studieze toate religiile, toţi zeii aztecilor, egiptenilor, fenicienilor, grecilor, romanilor, pe Buda, Confucius, Mahomed… A fost de o sinceritate extraordinară în a-L căuta pe Dumnezeu. Era ceva ce-l devora, pur şi simplu. Nu se pune problema că n-ar fi vrut să ştie de Dumnezeu, ci nu L-a înţeles pe Dumnezeu din cauza mândriei – pe Dumnezeul cel adevărat.

Când a mers la facultate, la Arhitectură, vizavi era o cârciumă, unde veneau şi scriitori, şi artişti plastici – printre ei, Nichita Stănescu, cu care a ţinut apoi o masă rotundă… Şi cu el se împletea în băutură, că Nichita era alcoolic, săracul – Nichita bea o sticlă, iar Daniel o ladă de bere. Şi povesteau acolo, la masă, de toate ştiinţele şi filosofiile. Daniel a fost la noi întemeietorul curentului oniric în poezie, cu „Entropia”, în 1970. Profesorii de la Arhitectură îl considerau un derbedeu, că venea mahmur la cursuri, dar tot le punea nişte întrebări de-i lăsa mască… Avea nişte idei cu totul altele decât ceilalţi colegi ai lui. Şi Ascanio Damian, rectorul de atunci, l-a chemat pe tata şi i s-a plâns de toate. Tata i-a aplicat o corecţie şi de atunci a început să-i devină străină facultatea, să aibă o silă de ea. Profesorii nu-l mai primeau la examene sau, dacă-l primeau, îl picau. Din cauza asta, a promovat facultatea în 1974, după zece ani...  

„Am avut înger tare!”

- Şi totuşi, cum a ajuns la Hristos?

­- E o întâmplare cu totul şi cu totul deosebită. A zăcut neîncetat două săptămâni într-o cârciumă din Militari, împreună cu nişte scriitori, undeva foarte departe de casă. Noi credeam că murise deja, sora mea voia să anunţe autorităţile. Mama se ruga în fiecare zi cu lacrimi pentru el şi ne spunea: „Să nu faceţi nimic, că el o să vină. E sănătos şi o să vină acasă!”.

Şi, într-o dimineaţă, stând el acolo şi gândindu-se ce e cu el, cum îl cheamă, la un moment dat o „vede” pe mama – şi mama chiar atunci se ruga! – o „vede” pe mama într-o lumină mare, rugându-se pentru el cu lacrimi. Şi pe loc şi-a adus aminte cine e el, şi cine e persoana aceea – că e mama – şi că a stat două săptămâni în cârciuma aia, şi-a adus aminte tot… Şi-a dat seama că el acolo nu are ce căuta, şi că rugăciunea mamei îl va salva, va putea ieşi de acolo.

Şi a simţit atunci că o mână ocrotitoare („cineva” care avea un efect binefăcător pentru sufletul lui, îl alina, îl curăţa, despre care mi-a spus mai târziu că ar fi fost îngerul păzitor) l-a luat de încheietura mâinii şi l-a adus acasă, în faţa uşii. Acolo i-a dat drumul. Mi-a zis după aceea: „Am avut înger tare!”. Când i-am deschis uşa, m-am speriat de el. Nici nu l-am recunoscut! Avea o figură înspăimântătoare, întunecată, cu ochii indefiniţi, incerţi, duhnea, era murdar… Trece pe lângă mine, se duce la mama, îi cade în genunchi, îi sărută mâna şi începe să-i ceară iertare. Apoi s-a dus în camera sa şi a dormit trei zile la rând.

Când s-a trezit, s-a spălat, s-a îmbrăcat frumos şi a venit să vorbească cu mine. Avusese un vis ieşit din comun. A văzut o biserică mare, din piatră şi cărămidă, cu trepte multe, frontonul se pierdea în nori. Şi el voia să intre în biserica aia, şi-mi zice: „Am păţit ca Sfânta Maria Egipteanca!” (o iubea mult pe Sfânta Maria Egipteanca): a vrut să intre şi a simţit o mână nevăzută care l-a împins şi a căzut cu fruntea pe prima treaptă. Simţea cum fiecare fibră din interiorul lui este sfâşiată, ca de nişte căngi interioare, parcă era tăiat cu cuţite. Simţea nişte dureri înfiorătoare – nici să moară nu putea, nici să trăiască nu putea. Şi a început să-i strige pe toţi întemeietorii de religii, ca să-l ajute. Cu cât striga mai tare, cu atât îi era mai rău. Şi când a ajuns la paroxism – nu mai putea nicicum, zicea că a trecut prin chinurile iadului! –, când a simţit că era într-o situaţie fără ieşire, şi-a adus aminte şi a strigat din toată fiinţa lui: „Mântuitorule, ajută-mă!”.

În momentul ăla, s-a putut ridica în picioare şi din biserică au ieşit doi tineri – unul îmbrăcat în episcop, cu Evanghelia în mână, şi unul îmbrăcat în ostaş roman, cu suliţă şi cruce. Şi cel îmbrăcat în ostaş roman a zis: „Pe acesta îl iau eu!”, iar cel îmbrăcat în episcop a zis: „Nu, eu îl iau pe acesta, ştii că eu mă ocup de tineri!”. El n-a ştiut cine sunt, i-a dat mâna celui îmbrăcat în episcop şi atunci a zburat, prin partea de sus a uşii de la intrare, direct în turlă, până la Pantocrator.

S-a uitat peste tot, îi plăcea aşa de mult… Uitându-se în jos, i-a văzut pe cei doi tineri cum se duc şi se aşază de o parte şi de alta a catapetesmei, în picioare. Ei ieşiseră de acolo, de fapt, şi s-au aşezat la locul lor. Erau Sfântul Elefterie şi Sfântul Gheorghe. Pe urmă a planat în faţa catapetesmei, şi a văzut-o pe Maica Domnului pe nori, în picioare – o apariţie impresionantă a Maicii Domnului! S-a dus la ea, s-a închinat la Prunc, s-a închinat la Maica Domnului, i-a sărutat mâna cu care-L ţinea pe Prunc, apoi a vrut să găsească locul cam pe unde ar fi inima Maicii Domnului, şi s-a aşezat cu urechea, şi i-a auzit bătăile inimii. Şi s-a trezit, zicând: „Eu aici, aşa, aş vrea să stau!”.

„Doamne, nu se poate să-l laşi!”

Apoi mi-a spus: „Din moment ce sunt în Bucureşti şi am visat biserica asta, înseamnă că biserica e în Bucureşti, mă duc s-o caut!”. Începând din acea zi, n-a mai fumat aşa de mult, n-a mai băut atât alcool, n-a mai băut atâta cafea, n-a mai lipsit de acasă nici o noapte… A început să meargă cu noi la biserica din Drumul Taberei. La început îi era foarte greu să stea. Până la urmă, a început să stea, s-a şi spovedit de mai multe ori, s-a şi împărtăşit. Toate acestea aveau efect asupra lui, ca să-şi dea seama până la urmă că e păcătos şi că, de fapt, caută un Părinte cu care să se sfătuiască. Încă nu era lămurit în legătură cu Dumnezeu, a mai diminuat din faptele acelea, dar nu le-a lăsat. Mergea la biserică, dar nu înţelegea mare lucru.

Şi, la un moment dat, peste un an, vine la mine şi-mi zice aşa: „Ştii care-i treaba? Eu am căutat biserica aia un an de zile. Uite, azi se împlineşte un an”. Mie nu-mi venea să cred! „Şi, pentru că n-am găsit-o, de acum încolo o să fac toate lucrurile pe care nu le-am făcut! Visul n-a fost de la Dumnezeu fiindcă n-am găsit biserica, e clar!”. Eu atunci am înţeles că e un moment atât de puternic încât, dacă acum nu se întâmplă ceva cu el, de mâine se va apuca de toate relele pe care nu le-a făcut. Şi i-am zis, blând de tot: „Uite, te rog eu, mai caută şi astăzi biserica... Şi, dacă n-o găseşti, de mâine poţi să faci ce vrei, că eu oricum nu te pot împiedica”. El stă, se gândeşte: „Bine…” A plecat ţâfnos, trântind uşa.

Şi, cum a ieşit el pe uşă, eu m-am dus, aşa cum eram, de la bucătărie, la icoana Maicii Domnului, care avea candela aprinsă (mama se ruga încontinuu pentru el). M-am dus şi m-am rugat câteva secunde, un minut, în disperarea mea extraordinară: „Doamne, nu se poate să-l laşi! Omul ăsta Te-a căutat un an de zile, zi de zi! Dacă Tu i-ai arătat biserica în vis, ajută-l s-o găsească!”.

Peste o jumătate de oră, intră el, bucuros, mă ia în braţe, mă învârte prin bucătărie! „Hai repede cu mine, lasă totul! Hai, c-am găsit biserica! Hai să ne rugăm acolo!”. În gândul meu: „Slavă Ţie, Doamne!”. Ce i s-a întâmplat? Când a plecat, a luat troleibuzul. Şi troleibuzul a avut o pană în faţa Operei. Toată lumea a pornit-o pe jos spre Piaţa Kogălniceanu. El a stat, s-a uitat în jur… şi vede o biserică. Noi treceam în fiecare zi prin spatele ei, dar niciodată n-o văzusem din faţă. Şi s-a apucat să-i caute intrarea. Şi, când o vede… biserica din vis! Intră în biserică şi-i vede pe cei doi Sfinţi, Gheorghe şi Elefterie, o vede şi pe Maica Domnului, vede Pantocratorul… Am stat cu el toată ziua în biserică. După aceea am aflat că Maica Domnului era pictată de Părintele Arsenie Boca.

Ăsta a fost momentul lui cel mai zguduitor! Atunci s-a hotărât: „De acum mergem la biserica Sfântul Elefterie!”. Era plin de pensionari, nu erau tineri deloc… La Paşti, am mers să ne spovedim la parohul de acolo. S-a spovedit şi Daniel, însă foarte pe scurt (era şi lume multă care aştepta, înghesuială mare) apoi ne-am împărtăşit… Atunci Daniel a conştientizat că este cel mai nemernic om de pe pământ, care nu merită să răsară soarele deasupra lui nici o zi, pentru că L-a supărat pe Dumnezeu cum nu se poate! Că el, în loc de împărtăşanie a luat foc, pentru că nu şi-a spovedit păcatele!

De atunci se tot gândea ce să facă, unde să se spovedească, fiindcă vedea că unii preoţi sunt aşa, foarte expeditivi, întreabă doar câteva lucruri: dacă te-ai certat cu cineva, dacă te-ai împăcat, dacă ai ţinut un pic de post… Dar el îşi dădea seama că e păcătos şi că nu-L înţelege pe Dumnezeu! Aşa că trebuia să găsească un preot care, după ce o să-i pună toate întrebările din toate ştiinţele şi culturile, să-i răspundă la ele şi să-i demonstreze că Dumnezeu este mai mare decât tot ceea ce ştie el! Asta se întâmpla, de acum, prin 1976… Visul l-a avut în ’72, biserica a găsit-o în ’73… Un an ne-am dus în Drumul Taberei, un an la Sfântul Elefterie şi un an la Sfântul Ilie-Gorgani (că pe el îl chema Ilie-Daniel, şi a vrut să mergem la o biserică cu hramul Sfântul Ilie).

„Uite, tată, ce ţi-a iertat Dumnezeu!”

Şi, într-o zi, un prieten al lui, arhitect, i-a zis – de la Dumnezeu a fost! – „Iliuţă, te duc eu la Cernica, la un Părinte nemaipomenit, care a făcut puşcărie mulţi ani! E un om cum rar întâlneşti pe lumea asta. Cred că o să-ţi explice ce vrei tu să ştii!”. Şi aşa s-a dus la Părintele Arsenie Papacioc. Când a plecat, Daniel mi-a zis: „Dacă Părintele ăsta nu-mi răspunde la toate întrebările pe care i le pun şi nu mă va convinge, e totul degeaba!”. Dar Dumnezeu a lucrat cu el extraordinar…

Când a ajuns acolo, era ca un mieluşel blând. A plecat de la 6 dimineaţa, s-a dus la Dumnezeiasca Liturghie, a stat la toată slujba, s-a închinat la Sfântul Calinic... Şi, imediat după Liturghie, Părintele Arsenie îl aştepta la chilie. În momentul în care l-a primit, în el s-a produs ceva extraordinar. Părintele avea o asemenea lumină în priviri şi era atât de înduhovnicit... L-a primit cu braţele deschise, din tot sufletul, şi a stat cu el 8 ore. Vă daţi seama?! Dar nici Daniel nu s-a lăsat! I-a pus toate întrebările!

Părintele mi-a spus după aia: „Eu, când l-am văzut că vine la mine, de cum a intrat pe uşă, l-am îndrăgit! Era atâta sinceritate în el, atâta dorinţă de a afla adevărul, cum mie mi se pare că n-am mai întâlnit la nimeni… Şi de unde era să ştiu eu toţi termenii aceia pe care i-a învăţat el? Mai ştiu şi eu, dar nu aşa… Dar n-a fost nici o problemă, că I-am zis lui Dumnezeu: «Doamne, Tu ai zis: când veţi fi întrebaţi, să nu vă gândiţi ce veţi răspunde, că Duhul Sfânt vă va da vouă în ceasul acela ce să spuneţi. Doamne, Tu ai zis asta, Tu să-mi spui ce să-i răspund!»”…

Şi mi-a spus după aia Daniel: „Măi, m-a demontat cărămidă cu cărămidă! La un moment dat, eu nu mai ştiam ce să-i spun, iar Părintele anticipa întrebările în nişte termeni care mie nici nu-mi treceau prin minte! Aşa că m-a terminat complet!”.

Şi îmi zicea tot Părintele Arsenie: „Cum era să-l las să plece de la mine cu vreo întrebare nerăspunsă, cu vreun dubiu? Eu n-am avut nici o treabă: Duhul Sfânt spunea, eu îi ziceam… Am spovedit în puşcărie savanţi, dar cea mai grea spovedanie care am avut-o în viaţa mea a fost asta, cu fratele Daniil. În momentul în care i-am demonstrat că Dumnezeu e mai mare decât toate, l-a apucat un plâns...”.

Când a început să se spovedească, Dumnezeu i-a pus în minte să spună păcatele întocmai după pravilă – el, care nu citise niciodată un îndreptar de spovedanie! Zicea Părintele: „Aşa plângea, că eu trebuia să mă rog la Dumnezeu ca să înţeleg ce-mi spune, că nu-l mai puteam opri din plâns. Şi-aşa cum mi-a dat Dumnezeu să-l înţeleg, l-am înţeles ce spunea”.

După ce-au stat opt ore, fiindcă era nemâncat, Părintele i-a dat dezlegare şi l-a împărtăşit pe Daniel. Nu i-a dat nici un canon. I-a zis aşa: „Tată, canonul pe care trebuia să-l faci frăţia ta o să ţi-l fac eu. Dar un singur lucru te rog, şi te rog din inima mea de duhovnic, frate: dacă ţi-e milă de bătrâneţile mele, să nu mai greşeşti! Că, dacă un preot mântuieşte o mie de suflete şi pierde unul singur, cu el de gât în iad se duce. Şi, tată, vezi să n-ajungem amândoi în iad…”.

Şi după aceea i-a zis aşa: „Când te duci acasă, să mănânci mâncare de post vreo trei zile!” Şi Daniel a stat cu împărtăşania aceea, cu anafură şi cu aghiasmă o săptămână! Lua în fiecare seară un pumn de anaforă şi bea o cană de aghiasmă – o săptămână! N-a mâncat nici o mâncare de post.

Ce-a mai făcut Părintele, o altă pedagogie duhovnicească: a scos din bibliotecă toate cărţile de canoane, şi s-a apucat să-i zică: „Uite, vezi, pentru păcatul ăsta: la Sinodul de la Calcedon se spune atâţia ani să nu te împărtăşeşti, Sfântul Vasilie cel Mare spune atâţia ani, Pravila de la Govora atâţia ani”… Şi a adunat toţi anii de la toate păcatele care i le-a spus şi i-a zis: „Uite, tată, ce ţi-a iertat Dumnezeu! Trebuia să nu te împărtăşeşti 360 de ani!”. Daniel a fost extraordinar de impresionat că aşa lucru mare i-a iertat Dumnezeu! Şi mi-a spus că atunci când a simţit mâinile Părintelui pe cap că îi dau iertarea, când Părintele a rostit rugăciunea de iertare, a simţit cum o răutate groaznică a ieşit din el şi cum i s-a limpezit mintea. Se simţea sănătos complet, fără o fărâmă de boală.

„Am să mă fac preot!”

- Ce l-a impresionat cel mai mult pe Daniel la Părintele Arsenie?

- L-a impresionat extraordinar de mult modul cum a pus problema Părintele Arsenie. Părintele Arsenie avea o pedagogie duhovnicească cu totul şi cu totul deosebită: atunci când îşi mărturisea păcatele, Părintele îi zicea: „A, nu-i mare lucru, sunt lucruri şi mai grave decât acestea!”. Pe urmă mi-a zis Părintele Arsenie: „Dacă nu-i ziceam aşa, nu putea să treacă peste ruşinea de a-şi mărturisi păcatele!”.

În ziua aceea, când s-a spovedit la Părintele Arsenie, Daniel plecase la 6 dimineaţa şi a venit după 9 seara. Când a intrat pe uşă, am avut senzaţia că nu calcă pe pământ. Se schimbase foarte mult la faţă, era cu totul şi cu totul alt om. Ochii lui parcă erau două faruri de lumină – împrumutase din privirea Părintelui Arsenie.

A intrat în camera lui şi s-a aşezat pe marginea patului; stătea şi se uita într-un colţ, şi nu spunea nimic. Pe la 3 noaptea m-am dus din nou în camera lui şi l-am întrebat dacă nu vrea să mănânce ceva. „Ce să mănânc?!”, mi-a spus. „Hai să-ţi povestesc ceva!”. Şi mi-a povestit despre întâlnirea cu Părintele şi cum Părintele îi răspundea în nişte termeni la care nici nu se gândise, deşi Daniel îl întrebase din toate religiile, din toate culturile. Până la urmă, Părintele Arsenie îi demonstrase că toţi ceilalţi sunt diavoli şi numai Dumnezeul nostru este Cel adevărat.

După întâlnirea cu Părintele Arsenie, s-a dus la Câmpina şi a adus două geamantane cu cărţi: „Dogmatica” Părintelui Dumitru Stăniloae, scrieri ale Sfântului Ioan Gură-de-Aur, ale Sfântului Vasilie cel Mare, ale Sfântului Ioan Damaschin şi a altor Sfinţi Părinţi. Studia şi noaptea… 

- Este adevărat să îşi dorea să ajungă preot?

- Da. În 1978 s-a hotărât să ţină Postul Paştelui fără să mănânce – lua seara doar agheasmă şi anafură şi în fiecare săptămână se împărtăşea. A vrut să facă această nevoinţă ca să intre la Facultatea de Teologie de la Sibiu, pentru că el, având încă o facultate, numai acolo putea să meargă. Dorea să devină preot şi să se ducă în vârful muntelui, unde nu se duce nici un preot, ca să aibă şi oamenii aceia cum să-L slăvească pe Dumnezeu.

În acel post al Paştelui a citit foarte mult din Sfântul Simeon Noul Teolog. A văzut că Sfântul Simeon a vorbit cu Mântuitorul. Şi Daniel a postit, s-a rugat Sfântului să-l vadă şi, într-o seară, Sfântul Simeon Noul Teolog a venit la el. Sfântul Simeon i-a tâlcuit „Dogmatica” şi i-a spus din „Imnele dragostei dumnezeieşti”. Atunci Daniel i-a mulţumit şi l-a rugat, dacă se poate, să-i vadă şi pe Prorocul Daniil şi pe Sfântul Ilie (pentru că numele lui era Ilie-Daniel). Şi, după o vreme, s-a învrednicit să-l vadă pe Sfântul Simeon împreună cu Sfinţii Daniil şi Ilie. Au stat de vorbă: Sfântul Daniil i-a povestit cum a stat în groapa cu lei, cum a fost în Babilon, despre sfârşitul lumii; Sfântul Ilie i-a vorbit şi el despre sfârşitul lumii, că va trebui să vină şi i-a tâlcuit din Apocalipsă, iar Sfântul Simeon i-a mai spus din „Imnele” sale către Dumnezeu. Şi Daniel i-a rugat, dacă se poate, să-L aducă cu ei şi pe Mântuitorul. Şi a venit şi Mântuitorul cu ei.  Iar despre asta a scris într-o poezie, „Fiii luminii”:

„Am vrut să-L cunosc, am vrut,

m-am rugat, şi Dumnezeu,

Cel ce nu lasă

să înceteze ruga şi cuvântul

să veştejească-n inimă, a vrut

să-L întâlnesc, şi uimitor era

că eram fraţi, sub cer,

Fii ai Luminii!”

După ce a luat examenul la Teologie, a venit acasă la mama, a luat-o în braţe şi i-a zis: „Mămico, am reuşit la Facultate! Am să mă fac preot şi am să continui neamul matale de preoţi!”. La Sibiu, a uimit toată comisia de examinare – a trecut examenul la Teologie cu nota 9,95.

Dar în acel an, pe la sfârşitul lunii iulie, a început să se simtă rău... Doctorii nu i-au dat mai mult de trei zile de trăit. S-a internat pe 29 august 1978 şi, contrar oricăror previziuni şi studii medicale de specialitate, a plecat la Domnul pe 28 martie 1979, după opt luni de suferinţă crâncenă, în care doctorii ne anunţau că moare de la o zi la alta...

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu

Din „Familia Ortodoxă”, iulie-august 2012