Smerenia atrage harul, iar harul este lumina vieții

Ne vorbește Părintele Zaharia de la Essex

Domnul l-a mărit pe Sfântul Ioan Botezătorul, dând mărturie că el este „cel mai mare dintre cei născuți din femeie”, pentru că s-a făcut pe sine cel mai mic. Deși avea toată slava în Israel și mulți oameni îl socoteau a fi însuși Hristosul, el s-a pus pe sine mai prejos decât încălțămintea Domnului și a mărturisit că nu era vrednic să dezlege curelele încălțămintei lui Hristos, și că „Hristos trebuie să crească, iar eu să mă micșorez”. Nu trebuie să uităm că am căzut din mândrie, și că cea mai mare virtute de care Domnul a dat dovadă în mântuirea noastră este smerenia Sa, opusul a ceea ce ne duce la pieire. Smerenia lui Hristos este într-adevăr cea care ne mântuiește, cel mai mare dar al Său, care ne dă putința de a ne tămădui de căderea noastră.

Domnul Însuși a pus smerenia drept condiție de învățarea oricărui lucru dumnezeiesc: „Luați jugul Meu asupra voastră, și învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima”. Dacă învățăm smerenia lui Hristos, vom fi în stare să percepem două realități: cea dumnezeiască și cea omenească. Vom desluși prezența lui Dumnezeu în tot lucrul și în tot omul, și vom vedea și minciuna dinlăuntrul nostru. Hristos este Lumina lumii, „care luminează pe tot omul ce vine în lume”, pentru că orice om are chipul lui Dumnezeu înlăuntrul său. Dumnezeu a sădit în om potențialul de a-L cunoaște pe Ziditorul său și de a se uni cu El și, dacă vedem chipul Său în tot omul, putem cinsti și iubi orice ființă omenească ca pe noi înșine. Însă, pentru a desluși acest chip în ceilalți, trebuie să fim smeriți, pentru că smerenia atrage harul, iar harul este lumina vieții. Fără smerenie rămânem orbi și nu putem înțelege nimic dumnezeiesc și nimic omenesc.

Măreția Sfântului Ioan Botezătorul constă în faptul că era atât de smerit, încât a fost în stare să-L recunoască în chipul smerit pe care Domnul l-a luat pentru a veni la noi pe Atotputernicul Dumnezeu, pe „Cel ce este”, așa cum i S-a descoperit lui Moise (Ieșire 3:14). Mulți nevoitori viețuiau de-a lungul Iordanului în vremea aceea, și multe școli de proroci erau, însă el a fost singurul care L-a recunoscut pe Domnul drept „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. A avut mari ucenici, asemenea lui, primii mari Apostoli, pe care i-a îndemnat bucuros să meargă să-L urmeze pe Domnul. Nu arareori vedem în zilele noastre chiar și mari duhovnici care sunt foarte atașați de ucenicii lor și nu i-ar slobozi lesne de sub autoritatea lor. Însă Sfântul Ioan Botezătorul a fost atât de mare, de smerit și de liber încât, văzându-L și recunoscându-L pe Domnul, și-a îndrumat propriii ucenici spre Hristos. Iar ucenicii săi, care crescuseră în această atmosferă a libertății și erau smeriți asemenea învățătorului lor, L-au urmat pe Domnul și au devenit stâlpi ai Bisericii.

Multe mărturii ale lucrării lui Dumnezeu în lume

Sfântul Ioan Botezătorul a impresionat atât de mult întregul Israel, încât căutau să afle dacă el era Prorocul, cel pe care îl așteptau. „Cine ești tu?”, l-au întrebat, iar el a mărturisit: „Nu sunt eu Hristosul”. De îndată mintea îi era la Cel pe Care Îl aștepta și pentru Care îi pregătea pe oameni. „Atunci cine ești? Ești tu Prorocul?”, acel Proroc anume despre Care Moise a prorocit, spunând: „Proroc din mijlocul tău și din frații tăi, ca și mine, îți va ridica Domnul Dumnezeul tău; pe Acela să-L ascultați” (Deuteronom 18:15). Și iarăși Ioan a răspuns: „Nu”. Atunci, cuprinși de-o adâncă luptă lăuntrică, iudeii l-au întrebat: „Cine ești tu? Ce spui despre tine însuți?”. „Cu alte cuvinte”, spune Părintele Sofronie, „ce conștiință ai despre tine însuți, de botezi oamenii și îi chemi la pocăință?”. Aceasta L-au întrebat iudeii mai târziu și pe Domnul: „Cu ce putere faci acestea?”(Marcu 11:28).

Atunci Ioan a răspuns cine era, însă nu direct, ci doar prin raportare la Cel pentru Care îl pregătea pe Israel. Nu spune „Sunt proroc”, ci „le-a arătat prezența printre ei a Celui care, prin Ființa Sa, era mai înainte de el, mai înainte de toate, și a Cărui încălțăminte el, Ioan, nu era vrednic să o dezlege”. Acesta este întocmai felul în care va răspunde mai târziu Domnul iudeilor în legătură cu Cine era El, întotdeauna prin raportare la ascultarea Sa față de Tatăl, iar ei doar dacă ar fi fost smeriți ar fi înțeles.

Părintele Sofronie scrie că Sfântul Ioan a fost cel dintâi care L-a recunoscut pe Domnul ca Iahve al lui Israel, așa că el este într-adevăr cel dintâi care dă această mărturisire a credinței. El a primit încredințarea adevărului pe care îl mărturisise ucenicilor săi atunci când L-a botezat pe Hristos în Iordan, adică atunci când a auzit glasul Tatălui mărturisindu-L pe Fiul și când L-a văzut pe Sfântul Duh pogorându-Se peste El în chip de porumbel. Pentru noi este un adevăr dat, este foarte lesne să-L recunoaștem pe Hristos ca Domn, pentru că suntem născuți din părinți creștini, suntem botezați și primim un har atât de mare, deși este, poate, îngropat în inima noastră. Avem o istorie de mai bine de două mii de ani de sfințenie a vieții, de sfinți care L-au cunoscut în chip desăvârșit și L-au iubit peste măsură. Cu cât trece timpul, două adevăruri ni se dezvăluie în paralel: este adevărat că oamenii devin tot mai înstrăinați și pierd harul, însă totodată au și mai multe mărturii ale lucrării lui Dumnezeu în lume. De curând, un întreg „nor de sfinți” a fost canonizat. Ei sunt martorii adevărați care au atins măsura sfințeniei, și astfel ne este foarte ușor să ne întărim în credință și să urmăm căii lui Hristos.

„Ai murit tu pentru ei pe Cruce?”

Părintele Sofronie scrie: „Moise și prorocii au vestit arătarea lui Hristos pe pământ printre noi, care este exprimată prin numele «Emmanuel» sau «Dumnezeu este cu noi» (Matei 1:23), însă atunci când acest Dumnezeu S-a arătat, oamenii nu L-au recunoscut. Iar aceasta nu ne miră”. S-au smintit de El. Până și despre Apostoli citim în Evanghelie că, atunci când L-au văzut pe Hristos după Înviere, I s-au închinat, însă unii s-au îndoit (vezi Matei 28:17). Totuși, Părintele Sofronie a avut acel sfânt discernământ de a vedea că ei nu se îndoiau de măreția Sa, pentru că ei aveau o viziune și o credință desăvârșită, însă se îndoiau, sau mai degrabă erau uimiți peste măsură de faptul că firea omenească putea primi un asemenea belșug de har și slavă de la Dumnezeu. Și continuă Părintele Sofronie: „Cum este cu putință să recunoști în chip de om pe Acela ce numai prin cuvântul Său a zidit toate?”. Iudeii erau uimiți să-L vadă pe Hristos ca om, deși întruparea Sa fusese prorocită. Iudeii credeau că Mesia va fi un om: fiul lui David, însă nu Fiul lui Dumnezeu.

Chiar la începutul întoarcerii Părintelui Sofronie la Hristos, deși era încredințat, prin starea duhovnicească înaltă pe care o avea, că Hristos este Dumnezeu, se lupta totuși cu El, poate din pricina influenței orientale prin care trecuse: „Cum poți Tu, acest mare Dumnezeu desăvârșit, să îngădui atât de multă suferință în această lume?”. Iar acest Atotputernic Dumnezeu cu care se certa i-a răspuns ca Domn Răstignit: „Ai murit tu pentru ei pe Cruce?”. Atunci Părintele Sofronie a fost rușinat, iar iubirea lui pentru Hristos a crescut. El face același comentariu și despre Sfântul Pavel care, atunci când Iisus I-a apărut pe drumul Damascului, a înțeles că era Dumnezeu și L-a întrebat: „Cine ești, Doamne?”. Atunci Hristos i-a răspuns: „Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă” (vezi Fapte 9:4-6). Aici din nou Hristos răspunde ca Domn Răstignit, ca Iahve.

Atât în cazul Sfântului Pavel, cât și al Părintelui Sofronie, Hristos a fost recunoscut ca Dumnezeu, și a răspuns ca Domn Răstignit. De aceea Părintele Sofronie spunea că nu se poate ajunge la îndumnezeire fără credință desăvârșită în dumnezeirea lui Hristos și în obârșia dumnezeiască a cuvântului Său. Atunci, în conștiința noastră, Iahve, Atotputernicul Dumnezeu al lui Israel, va fi unul și același cu Domnul Răstignit Care a murit pentru păcatele acestei lumi. Aceasta este dreapta credință.

Ce părtășie poate avea lumina smereniei cu întunericul mândriei?

Întrebare (Părintele Stareț Petru): Putem spune că atitudinea Sfântului Ioan Botezătorul este atitudinea opusă ademenirii lui Adam de către diavol, de a se face întocmai ca Dumnezeu?

Răspuns: Da. Întocmai. Toți prorocii au gustat din această perspectivă răsturnată atunci când au văzut slava lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, toți prorocii au vorbit despre smerenia căii lui Hristos, care a fost descoperită pe deplin și în chip desăvârșit la Întruparea Sa. Aduceți-vă aminte de Isaia care s-a numit pe sine „om netrebnic locuind în mijlocul unui popor necurat”, sau de David Prorocul, care nădăjduia că Dumnezeu îi va ierta păcatele atunci când ostașul său arunca cu pietre asupra lui. Prorocii au avut cu toții acea perspectivă răsturnată a vederii marii milostiviri și iubiri a lui Dumnezeu, și a prăpastiei nevredniciei noastre.

Întrebare: Hristos spune că vameșii și desfrânatele l-au recunoscut pe Ioan Botezătorul, iar nu fariseii și cărturarii. Și Sfinții sunt recunoscuți de către păcătoși?

Răspuns: Aceasta arată măreția lui Dumnezeu și adeverește că nimic nu-L împiedică a cerceta pe oricare om. El îi cercetează pe cei ce sunt sfințiți din pântecele maicii lor, asemeni Sfântului Ioan Botezătorul, însă nimic nu-L împiedică să scoată oameni vrednici din cei nevrednici, și să-i arate oameni mari, tămăduindu-le rănilor lor cele multe.

Nu putem face comparație, însă cei ce primesc har după ce au fost răniți de păcat sunt în stare să prețuiască mai mult harul, să se smerească pe ei înșiși, să aibă o mare recunoștință și să înainteze cu pași mari. Chiar și Sfântul Ioan Scărarul spune: „Cine este mai mare, cel ce nu a păcătuit niciodată sau cel ce a păcătuit, s-a pocăit și s-a întors pe calea cea dreaptă? Mai degrabă al doilea, după chipul Celui ce a murit și a înviat pentru mântuirea noastră”. Domnul, de fapt, îi provoca pe iudeii care pretindeau a fi poporul ales al lui Dumnezeu, dovedindu-le că avea puterea să ridice fii ai lui Avraam și din „pietre” ‒ din vameși și desfrânate ‒, să ridice chipuri ale Sale din pietre trupești.

Întrebare: Ați spus că inimile multora au fost vădite prin venirea lui Hristos în Israel. De ce duhul smereniei stârnește o asemenea împotrivire?

Răspuns: Pentru că în smerenie se află o lepădare de sine care îl pregătește pe om să primească iubirea dezinteresată a lui Dumnezeu, cea care mântuiește și desăvârșește. În schimb, mândria este egoistă, iar egoismul nu poate nici iubi, nici avea comuniune cu ceilalți, nici primi Duhul. Se simte mândria amenințată de smerenie? Da, pentru că smerenia este lumină ‒ și ce părtășie poate avea lumina smereniei cu întunericul mândriei? Lumina smereniei descoperă tăcut întunericul mândriei, și din această pricină fariseii se simțeau amenințați de prezența lui Hristos, care era pentru ei o judecată fără de cuvinte.

De pe pemptousia.ro