Slujesc acestei peșteri de aproape trei decenii. Unii speologi și cercetători cu care lucrez azi nu erau născuți când m-am îndrăgostit, irevocabil, de minunea de sub pământ.
Când am preluat-o, peștera nu avea porți, galeriile din zona vestibulară erau pline de deșeuri, graffiti pe pereți, scări de lemn precare sau distruse, echipări empirice de jumătate de secol (corzi deteriorate, amaraje pe pitoane ruginite în fisuri nesigure, nici o singură scară de metal, câteva din lemn putrezit). Lilieci uciși cu pietre de tiranii de mediu, fauna cavernicolă (endemisme, ființe unice pe planetă) călcată înconștient în picioare.
M-am pus pe treabă.
Am obținut finanțarea și autorizațiile pentru închiderea portalului de intrare, instalând porți pentru protecție dublă. O dată a turiștilor inconștienți care pătrundeau în subteran, punându-și viața în pericol (doar duhul bun al Domnului a evitat accidente mortale în acele timpuri), apoi protejarea liliecilor, a patrimoniului speologic abiotic de vandalii de mediu și jefuitorii de comori mai mult sau mai puțin închipuite.
Am demarat, în colaborare cu Consiliul Județean Bistrița-Năsăud, un proiect pe fonduri europene POS Mediu, desfășurat de Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud.
Rezultate: primul plan de management aprobat prin ordin de ministru din județul Bistrița-Năsăud la nivel de arii naturale protejate. Specialiști de elită în speologie și toate domeniile conexe, studii științifice sobre și exacte despre tot ce mișcă și nu mișcă în peștera asta și deasupra ei. Regulament reglat realității din teren și de sub teren. Liste faunistice, abiotice, hărți topografice făcute cu laser și softuri sofisticate.
Plan de intervenție de salvare din peșteră în caz de accident, exerciții periodice cu structuri ale statului și județului (ISU, poliție, servicii de voluntariat, salvamont-salvaspeo, etc.). Echipări permanente pentru evacuarea victimei (care reduc la jumătate timpul de intervenție).
În 2013 am stat două zile în întuneric, cu Mihai, ca să echipăm verticalele spre Sala Oaselor Ursului de Peșteră. În așa fel încât paleontologii să poată străbate distanțele enorme până la situl fosilifer. Și să se poată și întoarce, vii și încărcați de știință.
Peste 1000 de zile de subteran și suprateran, în anii ăștia. Peste 30 de zile de bivuac în întuneric. Peste o tonă de hrană cărată, echipamente de alpinism, scări de duraluminiu și inox, inerte pentru natură. Nu mai știu câte canistre de apă scoase din fundul peșterii pentru probe de izotopie și chimism. Sute de studenți în aplicație, educați și pregătiți în aceste laboratoare subterane. Cercetători? Nenumărați, din SUA chiar, duși prin labirinturile de sub pământ. Zeci de metri pătrați de graffiti îndepărtate ecologic de pe pereți. Două tone de resturi scoase din peșteră cu spinarea, uneori prin târâșuri atroce.
Prin inițiative succesive am dublat suprafața forestieră protejată de deasupra peșterii. Am alungat drujbele și am trecut regimul de protecție în amenajamentele silvice. Nu o zi. Decenii. Azi, pădurea de deasupra peșterii s-a refăcut, procesul de deteriorare a speleotemelor prin egutație a fost stopat. Peștera trăiește o nouă tinerețe.
Articole publicate în țară și dincolo. Specii noi de faună cavernicolă intrate în panoplia științelor.
Prima măsurătoare de radon făcută în mediul speleal carstic. Studiul coprolitelor și corelarea cu date istoriografice despre pasajele de încălzire a climei din evul mediu târziu.
Și câte și mai câte. Aș putea scrie hectare despre peșteră și activitatea mea acolo.
Nu înșir toate acestea pentru orgoliul personal, că n-am. Ci pentru că trebuie să spun, la ora actuală, dintre pământenii acestei planete, sunt cel mai îndreptățit să vorbesc despre peștera asta. Nimeni nu o cunoaște per total mai bine ca mine. Cum respiră, pe unde. Cine trăiește în ea, în ce galerie și în ce perioadă a anului. Câte liliecuțe cu puiuți sunt și unde sunt depozitele de moonmilch.
Și din această poziție afirm că trebuie să rezolvăm o ultimă chestiune, una pe care o visez de vreo zece ani.
Deschiderea unei părți din peșteră pentru turismul de masă.
Să vă spun o chestie dureroasă, noi trăim, în județul ăsta, otrăviți de marota că suntem plini de resurse nemaivăzute la alții. Nimic mai fals. Potențialul de relief e inferior Maramureșului cu multe procente, ei au un relief mult mai fragmentat și mai masiv. Infrastructura turistică a vecinilor noștri e de 700 de unități de cazare, a noastră de 200. Față de vecinii din est, Suceava, raportul e în defavoarea noastră cu 4 la 1. Ei au opt biserici monument patrimoniu UNESCO care au atras 700.000 de turiști anul trecut. La noi au fost 90.000.
La turismul balnear ne ucid Bihorul și Satu Mare. Tășnad. Mergeți vara acolo, jumătate din cei din bazinele termale sunt din Bistrița-Năsăud, chiar râdeam într-o vară când am numărat nu mai puțin de cinci preoți și cinci preotese, mai să punem de-o ședință.
De Colibița nu vreau să zic nimic, că mi se strepezește gura.
Nici turismul cultural nu este, în sine, o cheie de boltă pentru Bistrița-Năsăud. Singurul oraș medieval vizitabil, Bistrița, are un potențial pe care-l poți dezvolta până la un punct maximal, dincolo de care nu mai e nimic de oferit pe linia asta. Muzeul, Liviu Rebreanu și Coșbuc, cam atât.
De aia zic. Hai să deschidem o sală din peșteră pentru turism. Patru mari UAT-uri ar beneficia direct, Rebrișoara, Parva, Telciu și orașul Năsăud (bifurcația către ele). Prin efectul numit ”nopți de cazare”, toată baza serviciilor primare și secundare din județ. Dar în primul rând comunitățile locale.
Eram pe Gersa, mergeam la peșteră și-am cunoscut niște localnici. Mă știau după patrafir, asta probabil i-a temperat să-mi spună în față ce gândeau. Și totuși, unul dintre ei, trist ca o pomană, a zis părinte, de când ați venit dumneavoastră și-ați luat peștera, atâta ați știut face, să o închideți cu o mie de lacăte și să opriți folosirea pădurii.
Ani de zile m-am gândit la vorbele lui amare. Există un principiu ecologic, se numește dezvoltarea durabilă, majoritatea credem că e vorba de ceva trainic, cu beton mult și fier inoxidabil. În realitate, dezvoltarea durabilă înseamnă și comunitatea, cei care trăiesc în preajma resursei. După decenii de discuții și cântăriri de date, majoritatea comunității științifice acceptă că se poate deschide o parte infimă din peșteră pentru turism. Am găsit și locul. Sala Muntelui, un trei la sută din peșteră, înaltă, enormă, impresionantă, aproape de suprafață, accesibilă direct de la suprafață printr-o escavație de tip minier. Care se poate izola de restul peșterii. Restul peșterii să rămână științei. Acolo se întâmplă lucruri uluitoare. Iar în sala aceasta să permitem accesul turiștilor. Să-i educăm ecologic, să le explicăm, să-i impresionăm și să-i scoatem de sub pământ mai respectuoși cu natura și cu minunea de-acolo.
Deasupra, o infrastructură turistică inteligent concepută, care să conțină, pe lângă cele necesare turismului, o structură dedicată cercetătorilor științifici, documentariștilor și studenților în practică. Să facem o casă a științei speologice la Tăușoare. Cu dormitoare, băi cu dușuri calde și un laborator primar pentru studii. În felul acesta cred, cred că toată lumea ar fi fericită.
Și poate sufletul meu nu s-ar mai simți atât de apăsat de vorbele grele ale țăranului cu voce tristă.
O să mă întrebați de ce acum. Nu e acum. De ani mulți trag de primari, de directori de instituții, de comunitatea științifică să mișc ceva. De deputați, senatori și generații de miniștri. Unii s-au arătat interesați, alții au fost doar politicoși, mai multe n-am putut face.
Dar continui să sper și să visez.
Mâine voi avea o întâlnire foarte importantă în care vom căuta să identificăm căile prin care putem obține ce ne-am propus. Apoi vom vedea ce e de făcut în continuare.
Și acum, știrea.
Țineți-vă bine. Ar fi putut fi un comunicat de presă, este fără îndoială o știre de prim rang jurnalistic.
Sâmbătă, prin autorizația nr. 29/23.02.2026 a Comisiei Patrimoniului Speologic, a avut loc, la Peștera Tăușoare, prima exercițiu de turism, un grup de cinci persoane, pe care le-am ghidat cu emoție în măruntaiele pământului. Nu e o formă de turism pentru toată lumea, se numește speoturism, se face cu casca în cap, cu mănuși și salopete speo, cu cizme în picioare, în regim aventuros și solicitant fizic. Dar e o portiță care s-a deschis. Pentru prima dată în istoria de un secol a acestei peșteri, un grup oficial de turiști a pătruns în minunea de dedesubt. Legal, ecologic, supravegheați până la absurd de ochiul meu îndrăgostit de peșteră. Mi s-a luat de pe suflet ceva din bolovanul ăla pe care l-a crescut vorba grea a țăranului.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu