„Slavă Ție, Dumnezeule!”

Ne vorbește Sfântul Paisie Aghioritul

Cârtirea se datorează ticăloșiei omului și este alungată cu slavoslovia. Cârtirea naște cârtire, iar slavoslovia naște slavoslovie. Când cineva nu cârtește pentru o greutate prin care trece, ci Îi dă slavă lui Dumnezeu, atunci diavolul plesnește și se duce la altul care cârtește, pentru a-i încurca aceluia și mai mult lucrurile. Căci cu cât cârtește cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine.

Uneori ne fură aghiuță și ne face să nu ne mulțumeasca nimic, în timp ce prin slavoslovie te poți bucura de toate în chip duhovnicesc, primind astfel binecuvântarea lui Dumnezeu. Iată, cunosc pe cineva acolo, în Sfântul Munte, care atunci când plouă și îi spui: „Iarăși plouă”, începe: „Da, mereu plouă. O să mucegăim de-atâta umezeală!”. Dacă, după puțin timp se oprește ploaia și îi spui: „Ei, n-a plouat chiar atât de mult”, el începe iarăși: „Daʼ ploaie a fost asta? O să se usuce pământul!”. Și nu se poate spune că nu-i sănătos la cap, ci pur și simplu s-a obișnuit să cârtească. Să fie om rațional și să gândească asemenea neghiobii!

Cârtirea atrage blestemul. E ca și cum omul s-ar blestema pe sine însuși, după care vine urgia lui Dumnezeu. În Epir am cunoscut doi țărani. Unul era familist și avea vreo două ogorașe, dar întotdeauna le încredința pe toate lui Dumnezeu. Lucra cât putea, fără stres. „Voi face atât cât voi apuca”, spunea. Uneori, o parte de snopii de grâu ce rămâneau pe câmp putrezeau din pricina ploii, pentru că nu apuca să-i strângă, iar pe alții îi împrăștia vântul. Dar pentru tot ce se întâmpla spunea: „Slavă Ție, Dumnezeule!” și toate îi mergeau bine. Celălalt avea multe terenuri, vite... Și nu avea nici copii, dar dacă îl întrebai: „Cum îți merge?”, răspundea: „Lasă-mă, nu mă mai întreba!”. Niciodată nu spunea „Slavă Ție, Dumnezeule!”, ci mereu cârtea. Și să vedeți ce i se întâmpla, uneori îi murea vaca, alteori pățea tot felul de lucruri. Deși le avea pe toate, nu făcea nici o pricopseală.

De aceea spun că slavoslovia este un lucru mare. De noi depinde să gustăm sau nu binecuvântările pe care ni le dă Dumnezeu. Dar cum să le gustăm, dacă atunci când Dumnezeu ne dă, de pildă, banane, noi ne gândim: „Ce mâncare bună mănâncă cutare bogătaș!”? Cați oameni nu mănâncă numai posmag, dar zi și noapte Îi dau slavă lui Dumnezeu și se hrănesc cu dulceața cerească! Acești oameni dobândesc o sensibilitate duhovnicească și cunosc mângâierile lui Dumnezeu.

Dar noi nu înțelegem lucrurile acestea, deoarece inima noastră ni s-a învârtoșat și nimic nu ne mai mulțumește. Nu înțelegem că fericirea o aflăm în veșnicie, nu în deșertăciune.

Din „Viața de familie”, Sfântul Paisie Aghioritul

Editura Evanghelismos, 2022

Traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu