Silouan's Song

Silouan’s Song („Cântecul lui Siluan”), cu subtitlul My soul yearns after the Lord… („Tânjeşte sufletul meu după Domnul...”) este o lucrare instrumentală a compozitorului estonian Arvo Pärt închinată Arhimandritului Sofronie, întemeietorul Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia.

Muzica, atât melodia, cât și ritmul, se întemeiază pe una din scrierile Sfântului Siluan Athonitul, fiind caracteristică lucrărilor tintinnabuli ale lui Pärt. Această manieră compozițională unică a fost creată de Pärt în 1976, fiind caracterizată printr-un stil lent, meditativ și minimalist, aflat într-o căutare a unității și simplității. 

Iată cum o definește Pärt:

„Tintinnabuli este un spațiu în care pătrund uneori când caut răspunsuri, în viața mea, în muzica mea, în munca mea. În perioadele dificile am impresia clară că tot ceea ce înconjoară un lucru e neînsemnat. Bogăția și diversitatea nu fac decât să creeze în mine împrăștiere, iar eu am trebuință să caut unitatea. Ce e această unitate și cum pot să ajung la ea? Există multe manifestări ale desăvârșirii. În ea, tot ce e neesențial dispare. Stilul tintinnabuli e pe aceeași linie: sunt singur cu tăcerea. Am descoperit că un singur sunet, bine redat, e de ajuns. Acest sunet unic, calmul, tăcerea, mă liniștesc. Lucrez cu material puțin, cu o voce, două voci. Construiesc cu materia cea mai primitivă, pornind de la un acord desăvârșit și de la o anumită tonalitate. Cele trei note ale unui acord perfect răsună ca un clopot, de aceea l-am numit stilul tintinnabuli („clopoței”). Tintinnabuli este o mișcare uimitoare, fuga în sărăcia de bunăvoie. Sfinții s-au lepădat de bogățiile lor ca să meargă în pustie. La fel, compozitorului i-ar plăcea să își lepede întreaga recuzită ca să-și găsească mântuirea doar în omofonia pură, păstrând doar esențialul − doar cele trei sunete ale acordului perfect. Tintinnabuli e ca ascultarea [duhovnicească]. Renunțarea la voia proprie. Melodiile mele sunt păcate; tintinnabuli, iertarea păcatelor. Cu tintinnabuli mi-ar plăcea într-un anume fel să subliniez că adevărul Domnului e pentru veșnicie. Mi-ar plăcea să spun că acest adevăr e simplu. Mi-ar plăcea să am acces nemijlocit la el”[1].

Silouan’s Song a avut premiera la Rättvik, Suedia, în iulie 1991, la Festivalul „Muzica de la Lacul Siljan”, unde Arvo Pärt a fost compozitorul festivalului în acel an. O altă versiune, pentru opt violoncele, a fost finalizată în 2012.

Și iată cuvântul Sfântului Siluan pe care este întemeiat Silouan’s Song:

Tânguirea lui Adam

„Adam, părintele întregii lumi, în rai a cunoscut desfătarea iubirii lui Dumnezeu, şi de aceea, când a fost gonit din rai pentru păcat, şi s-a lipsit de dragostea lui Dumnezeu, amar a suferit, şi cu mare suspin se tânguia în toată pustia. Sufletul său era chinuit de gândul: «Pre iubitul Dumnezeu am întristat». Nu atâta îi părea rău după rai şi după frumusețea lui, cât pentru că se lipsea de iubirea lui Dumnezeu care, în chip nesățios, în fiece clipă trage sufletul către Dumnezeu.

Aşa şi tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, iar apoi a pierdut harul, cearcă chinul lui Adam. Sufletul doare şi amarnic se căieşte când mâhneşte pe Domnul cel iubit.

Tânjea Adam pe pământ, şi amarnic se tânguia, şi pământul nu îi era drag. El se stingea după Dumnezeu şi zicea:

«Tânjeşte sufletul meu dupre Domnul, şi cu lacrămi caut pre El. Cum să nu-L caut? Când eram cu El sufletul meu era vesel și liniştit, şi vrăjmaşul la mine nu ajungea; dar acum un duh rău a pus stăpânire asupra mea şi îmi clatină şi chinuie sufletul, şi de aceea tânjeşte sufletul meu dupre Domnul până la moarte, şi râvneşte duhul meu către Dumnezeu, şi nimica pre pământ mă veseleşte, şi de nimica voieşte sufletul meu a se mângâia, ci voieşte din nou a vedea pre El şi a se plini întru Dânsul. Nu pot a-L uita nici o clipă, şi se stinge sufletul meu dupre Dânsul, şi de multă durere cu suspin plâng: Miluieşte-mă, Dumnezeule, pre căzută zidirea Ta».

Aşa se tânguia Adam, şi lacrămile îi curgeau de pe față pe piept şi pe pământ, şi întreagă pustia îi auzea suspinurile; fiarele şi pasările tăceau întristate; iar Adam se tânguia, căci pentru păcatul său toți pierduseră pacea şi iubirea.

Mare era durerea lui Adam, dacă se izgonise din rai, dară când a văzut pe fiul său Avel ucis de fratele Cain, încă mai mare i s-a făcut durerea, şi se muncea cu sufletul, şi se tânguia, şi gândea: «Din mine vor izvori şi se vor înmulți noroade, şi toate vor suferi şi vor vieţui în vrăjmășie, şi se vor ucide unul pre altul». Şi această durere a lui era adâncă precum marea, şi a o înțelege poate numai cel al cărui suflet a cunoscut pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte El.

Și eu am pierdut harul, şi împreună cu Adam strig: «Milostiv fii mie, Doamne, dăruieşte-mi duhul smereniei şi al iubirii».

O, iubire a Domnului! Cine te-a cunoscut, neostoit te caută zi şi noapte, şi strigă:

«Tânjesc dupre Tine, Doamne, şi cu lacrămi Te caut; cum nu Te voi căuta? Tu mi-ai dat a Te cunoaşte în Duhul Sfânt, şi această cunoaştere a lui Dumnezeu trage sufletul meu cu lacrămi a Te căuta»”[2].

[1] „Cântul inimii, puterea cuvântului și a muzicii”, Editura Sophia, 2012, traducere de Laura Mărcean și Olga Bers.

[2]„Cuviosul Siluan Athonitul” de Arhimandritul Sofronie, Editura Reîntregirea, 2009, traducere de Ierom. Rafail Noica.