Sicilia ‒ tărâmul contrastelor (II)

Tot Sicilia adăpostește și cele mai frumoase mozaicuri bizantine. Monreale nu cred că mai are nevoie de multe prezentări. Asemenea Constantinopolului și Ravenei, a fost un mare centru cultural bizantin, centru eclezial puternic, situat la doar 8 kilometri de Palermo, capitala regatului normand în secolele XI-XII. Catedrala adăpostește cea mai mare suprafață de mozaic bizantin din lume: peste 6.000 m pătrați! Arhitectura îmbină trei stiluri: normand, arab și bizantin.

La același nivel din punct de vedere artistic, doar că de dimensiuni mai reduse, sunt și mozaicurile de la Capela Palatină din Palermo și Cefalu. Chipurile din aceste icoane sunt de o măiestrie deosebită. Surprinzător este faptul că nici o imagine surprinsă în fotografii nu le poate reda pe deplin frumusețea. Am văzut imagini înainte să ajung acolo și nu m-au impresionat. Însă când am văzut cu ochii mei chipul Mântuitorului din Cefalu, am simțit că stau înaintea unei icoane vii, din fața căreia nu aș mai pleca și pe care aș putea-o privi la infinit, fără să mă satur. Ori din ce unghi am încercat să fotografiez acest chip, nu ieșea destul de bine. Poate și pentru că era pe o suprafață concavă, și doar ochiul uman în mod direct putea percepe complet și corect imaginea, dar cert este că o imagine fotografiată știrbește tare frumusețea originalului.

Mi-am dat seama de puterea imaginii cu adevărat vii în fața căreia, precum ai sta în fața Dumnezeului celui Viu, gravitația și toate cele pământești se suspendă, și ai o pregustare a Împărăției. O astfel de icoană te ține în picioare, cred, oricât ar dura o slujbă, oricât de obosit sau bolnav ai fi. În toată dezamăgirea generală a ceea ce prezintă Sicilia ca priveliște, un astfel de chip precum Mântuitorul din Cefalu echilibrează totul și mă face să vreau să mai ajung aici. Fie și numai pentru a-l mai privi o dată și pe el, și pe celelalte de la Monreale și Capela Palatină, care cred că sunt realizate de aceiași meșteri bizantini. 

Tot în zona aceasta, o biserică dintr-o localitate mică, ascunsă printre munți, Castelbuono, adăpostește capul Sfintei Ana, Mama Maicii Domnului. Acum și aici mi-am dat seama că noi avem o Bunică... Moaștele sunt ascunse într-o urnă, în perete, la înălțime, după niște gratii. Nu se poate vedea nimic. Doar știi. Și te minunezi de evlavia oamenilor din acele vremuri, care au făcut ce au știut mai bine pentru a proteja acest lucru de mare preț în vremuri de prigoană.

Însăși localitatea e situată în așa fel încât nu dai de ea din întâmplare: deși la înălțime, sus, printre munți, e bine ascunsă și trebuie să știi de ea ca să ajungi acolo (nu e în trecere la drumul mare). Spre deosebire de celelalte biserici amintite mai sus, unde arta atinge cote maxime cu putere revelatoare, la Castelbuono barocul târziu, lipsit de dimensiunea transcendentă, obosește, și te face să te întrebi cum de s-a ajuns aici, după acele glorii... 

Sicilia e plină de surprize și paradoxuri. Marea e orizontul oricărui peisaj. Doar dacă te afunzi în inima insulei s-ar putea să nu o mai vezi, dar asta doar pentru puțin timp. Din centrul Siciliei, de pe Muntele Enna, dacă condițiile meteo sunt favorabile, se poate vedea întreaga insulă. Noi nu am văzut chiar până la mare, dar am reușit să zărim silueta vulcanului Etna. Nu aș fi crezut că e atât de înalt! Doar de la o altă înălțime se poate vedea așa. De jos, de aproape, cum l-am mai văzut altă dată, pare doar masiv, nu chiar atât de înalt. 

Marea e superbă din orice latură a insulei. Toate cazările, toate serile le-am avut la mare. Toate asfințiturile... unul mai deosebit decât altul. Ce m-a mirat a fost faptul că nu prea erau oameni care să-l admire. Deși la cazare erau mulți turiști, majoritatea francezi, pe țărmul mării, care era de fiecare dată foarte aproape, nu era nimeni la ceas de seară... Cum e posibil?! Ce altceva mai bun poți face în acele momente când culorile se revarsă pe pământ și peste apă atât de încântător? Pentru cine tot acest spectacol? Cu ce este ocupată retina atâtor turiști veniți de departe în preajma mării? De ce au venit aici dacă...

Aș mai veni aici și pentru a sta (mai mult decât am putut într-o dimineață, pe fugă, cu bagajele în spate) sub un arbore de piper. E atât de frumos acest copac, că merită o zi dedicată numai lui! Lumina dimineții de toamnă e foarte jucăușă printre frunzele și fructele mărunte, ce lasă loc de multe licăriri.

Salinele din Trapani, cu morile atât de pitorești care, deși par de muzeu, încă funcționează, sunt o priveliște ce merită drumul până în acel colț vestic al insulei triunghiulare. Morile mărunțesc sarea dăruită de marea acestei zone.

E un peisaj unde, de asemenea, aș vrea să poposesc, poate cu pensula și acuarela, măcar o zi întreagă, dacă nu mai multe. Aici se află marele oraș Marsalla, ale cărui țărmuri neîngrijite, dar pitorești, m-au contrariat. Cum să ai privilegiul de-a avea oraș cu centru istoric pe țărmul mării și să nu ai grija de litoral?! Locuitorii făceau plajă printre mormanele de alge, nederanjați de mirosul lor, alături de pescăruși gălăgioși.

Și aici aș vrea să ajung cu acuarela... Delăsarea poate fi exploatată cromatic. E frumos doar pentru ochi, dacă lași întrebările și pretențiile deoparte. În pictură, spre deosebire de fotografie, poți face abstracție de unele neajunsuri și te poți focusa pe ce-ți place, cu riscul de a fi subiectiv și a păcăli realitatea. Uneori merită asumat acest risc. De dragul artei. 

M-aș întoarce în Sicilia primăvara. Să văd portocalii în floare... verdele în toată puterea lui... cerul și marea mai frumoase de-atât nu cred că se poate... Dar dacă cumva se poate? Să mă surprindă! Să mai văd o dată icoanele vii și să pictez ce nu am reușit! Să poposesc acolo unde merită poposit!

„Totul e trecător, dar in trecere se află veșnicia”. (Goethe) 

Simona Andrușcă