Bun este Dumnezeu și nespus de bună este lucrarea Sa în viața noastră. Numai că eu nu prea voiam să înțeleg asta. Deși am avut parte de extrem de multă bunăvoință... de care, fie vorba între noi, cu siguranță voi fi întrebată când voi pleca… Doamne, ai milă!
Și acum să mărturisesc, să mă mărturisesc vouă... cum am îndrăznit să mă supăr pe Cuvioasa.
Măicuța Domnului Stăpâna și Mama noastră ne-a dăruit doi copilași. Știți senzația aceea când acoperi un ochi și cel rămas „de veghe” duce și responsabilitatea celuilalt? Așa și îngerii noștri. Niciodată unul nu s-a putut despărți de celălat. Așa a fost încă de la începuturi. Îmi amintesc cum primeau la școală o bomboană dăruită pentru ziua cuiva și veneau acasă cu ea în buzunar să o împartă... lipită, cursă toată ciocolata de pe ea, dar împărțită cu zâmbetul acela minunat pe care fiecare mamă îl știe.
Este atât de frumos! Atunci și ochii mamei zâmbesc. Zâmbesc, pentru că acești copii sunt ochii ei… De ce ochii? Pentru că prin copii se va vădi toata truda ei de o viață… Ei sunt cartea de vizită ce va rămâne peste ani. Cineva foarte drag inimii mele mi-a spus o vorbă extraordinar de frumoasă: „Copiilor trebuie să le dai doar două lucuri: rădăcini și aripi ca să zboare!”. Îți mulțumesc, G., pentru acest îndemn!!
Dar să revin acasă.
Ei bine, era foarte aproape de ziua mea și, pentru că O. se hotărâse să dea examen la Drept, la Iași, mi-a spus cu câteva zile înainte de examen: „Mama, vreau să-ți fac cadou reușita mea!”. Și acum când scriu încă îmi curg lacrimile. Bineînțeles că am început să mă rog fierbinte, atât cat pot eu de fierbinte, nu pentru ca doream neapărat să intre la Drept, ci pentru bucuria lui. Pentru dragostea lui.
În ziua examenului eram, bineînțeles, la picioarele Cuvioasei. Nu cred ca există un cuvânt potrivit prin care să descrii exact sentimentul de „am știut în adânc în inima mea, am știut”… Ei bine, atunci, acolo, lângă Cuvioasa, am știut ca a intrat. Am știut ca Sfânta îi va da această bucurie, pentru ca el, la rândul lui, să o dăruiască.
Au trecut zilele, au venit rezultatele și... ce să vezi? A intrat, dar fără loc! Trebuia să așteptăm să vedem dacă cineva se va retrage. A fost un șoc! Nu puteam crede! Știusem, simțisem... cum așa?! Extrem de supărată, am mers din nou la Cuvioasa și i-am strigat: „Nu te înțeleg! Cum ai putut să faci asta unui copil care și-a dorit să dăruiască bucuria lui? De ce ai pus în inima mea siguranța aceea? Din cauza ta le-am spus alor mei: «Da, va intra! Știu ca va fi bine!». De ce?? De ce?? De ce??”.
Am plecat plângând, spunându-i: „Nu voi mai veni la tine... niciodată!”. Doamne, ai milă! Auziți! Niciodată! Doamne, ai milă! Dacă sfinții ar asculta cu adevărat cuvintele noastre…
Am făcut consiliu de familie și soțul meu, un om echilibrat și puternic ancorat în realitate, l-a sfătuit să asculte totuși îndemnul primit de la profesorul lui de matematică și să meargă pe IT. Bineînțeles că intrat la Politehnica București, unde fusese chemat la interviu și primit, de altfel, cu brațele deschise.
Anii au trecut, și intr-o zi ne spune băiatul că dorește să ne prezinte pe cineva. Era ea, Cristina, colega lui de serviciu. Cea care avea să îi devină soție. Abia în ziua în care ne-a spus: „Eu vreau să mă căsătoresc”, abia atunci am înțeles. Am înțeles în sfârșit de ce Cuvioasa nu l-a oprit la Iași. Îl aștepta soția lui în București… acolo era calea lui.
Să mai răsucesc butonul conștiinței și să spun că și fata noastră a ales același drum, aceeași facultate de Drept? București, de data aceasta, drumul era deja deschis − a intrat în primii 10, pentru că și pe ea o aștepta acolo viitorul soț!
Ochii… ei sunt ochii mamei, unul l-a călăuzit pe celălat. S-au completat, s-au condus unul pe altul într-un punct în care nici măcar noi, părinții, nu am fi reușit fără intervenția Cuvioasei.
Acum nu pot să nu mă gândesc, să nu mă întreb de câte ori ne înverșunăm să obținem anumite lucruri! Să dorim să ajungem în anumite locuri?
Am citit și răscitit cuvântul „Lasă-le în grija lui Dumnezeu…”. Dar poți?! Ei bine, se pare că mi-am învățat lecția... Dar oare am învățat-o? Nu pot decât să nădăjduiesc…
Jenica Gavrilă
