Așa l-am cunoscut pe Costion. Ajunsesem pentru prima oară la cursurile de limbă și civilizație ebraică ale poetului Ioan Alexandru, în toamna anului 1977. A venit către mine firesc, ca și cum ne cunoașteam de mai multă vreme, și mi-a pus această întrebare. Ea avea o noimă, deoarece fusesem adusă la curs de Ioana, o prietenă mai veche a lui și a Mariei, care scria poezie. Tot atunci am cunoscut-o și pe Maria, soția sa, cea care nu i-a fost doar soție, ci și cea mai bună prietenă. Avea să ne lege o prietenie de aproape 50 de ani până la plecarea sa la Domnul.
Încă de atunci, când era un simplu inginer care lucra la o Centrală industrială, Costion aspira cu tot sufletul să devină un scriitor, neștiind că va ajunge în cele din urma nu un scriitor oarecare, ci un slujitor al Cuvântului prin cuvânt (în fapt, unii ar fi dorit ca el să se preoțească, dar el a rămas un preot în sensul pe care chiar Ioan Alexandru și-l atribuia lui însuși).
Îl putem numi, fără să greșim, unul dintre apologeții creștini contemporani cei mai inspirați și mai harnici, căci, de la un anumit moment al vieții, a răspuns tuturor chemărilor de a-L binevesti prin cuvânt pe Hristos. Prin studiile sale de etnografie, teologie, emisiunile sale de la canalul Tv Pax, și suplimentul de cultura Alfa și Omega al ziarului Cotidianul, prin intervențiile de la diferite conferințe și simpozioane, întâlniri și interviuri.
Năzuința aceasta aprinsă de a fi scriitor i s-a împlinit, cu voia Domnului și cu lucrarea sa stăruitoare, neobosită.
Acum, după plecarea sa, răsfoindu-i cărțile, rămâi uimit de cât de mult a cercetat, studiat, meditat Costion, de cât de multe teme de teologie, de civilizație țărănească, de cultură și artă, în sensul cel mai larg, și de cât de mulți ierarhi, preoți, monahi, oameni de cultură s-a apropiat.
Un entuziast prin fire
Îl caracteriza o imensă capacitate de a descoperi, admira și iubi frumusețea și valoarea din creația lui Dumnezeu și din cea a oamenilor. Făcea aceasta cu mult entuziasm, delicatețe, deschidere, înțelegere. După ce i se confirmau așteptările (și așa se întâmpla mai mereu, căci știa să aleagă), împărtășea cu prietenii aceste descoperiri, invitându-i să guste și ei din darurile Creatorului și ale oamenilor.
Era un entuziast prin fire și așa a rămas până la sfârșitul vieții sale pământești. Îi plăcea să comenteze etimologia cuvântului entuziasm: a fi în (cu) Dumnezeu (rădăcina cuvântului venind din greacă: en-theos). Avea totodată o prospețime tinerească a simțirii, care însoțea firesc elanul inimii sale.
Întâi l-a descoperit pe Ioan Alexandru, încă din a doua jumătate a anilor 60, de la prima carte de debut a acestuia, „Cum să vă spun”. Știa pe de rost multe din versurile sale, din toate volumele, mai ales din cele de la început. L-a însoțit, împreună cu Maria, în unele călătorii prin țară, prin sate din Ardeal sau Maramureș. Au împărtășit iubirea pentru cultura și civilizația țărănească. Nu l-a uitat după plecarea lui la Domnul și a ostenit să scoată un volum cu imnele poetului dedicate Sfântului Constantin Brâncoveanu. Uneori chiar, probabil fără să își dea seama, rostea îndemnuri cu tonul unui profet, asemenea poetului ardelean iubit atât de mult de el.
L-a descoperit apoi pe Părintele sfânt Dumitru Stăniloae și, deși inginer, s-a dus să-l audieze la Facultatea de Teologie, la cursurile de doctorat, la mijlocul anilor 70. Treptat, mergând să-i asculte predicile din diferite biserici și însoțindu-l deseori către casă, a fost răsplătit de Părintele cu îngăduința de a-l vizita. Datorită lui, am pătruns mai apoi și noi, prietenii, în intimitatea „casei harului”, cum era numit micuțul, dar atât de primitorul apartament al Părintelui.
Iubire lucrătoare
Dar admirația sa nu era una contemplativă, ci se transforma în iubire lucrătoare.
Cu mari zbateri, osteneli și alergări, într-un climat comunist ostil, cu concursul prietenei, care va deveni mai apoi maică la Agapia, Maria Bălan, reușește să scoată în anii 80, în condiții de samizdat, 20 de volume cu articole ale Părintelui apărute în diferite reviste teologice în perioada 1947-1977, în 25 de exemplare! Cei care au trăit în acea perioadă pot înțelege mai bine ce riscuri și-a asumat Costion la finele anilor 70 pentru această primejdioasă întreprindere. După 90 a scris mult despre Sfântul părinte mărturisitor Dumitru („Teologul” îl numea el!).
La începutul anilor 80 aude despre un dirijor tânăr foarte promițător, care dirija la Cluj, Cristian Mandeal. Ascultă înregistrări, apoi îi scrie și merge la Cluj să-l cunoască. Ia naștere astfel o frumoasă prietenie, care va dura până la finele vieții sale, în pofida celebrității dobândite de dirijor și a vieții complicate a fiecăruia. Scriu despre toate acestea, deoarece am trăit, alături de ceilalți prieteni, toate aceste descoperiri ale lui Costion.
Iubea nespus Poezia (ni i-a descoperit în anii comunismului și nouă, prietenilor iubitori de poezie, pe O. Mandelștam, A. Ahmatova, B. Ahmadulina, Ch. Peguy, iar mai apoi, în anii din urmă chiar, pe mulți prozatori cu scriitură poetică). Pentru teza sa de doctorat de la Institutul Saint Serge avea să traducă din siriacă și să comenteze multe dintre imnele Sfântului Efrem Sirul, ales, nu întâmplător, ca subiect de studiu.
Era atras de Frumusețea din orice operă de artă - pictură, sculptură, muzică. Era hrana sa zilnică. Era un descoperitor de frumuseți nebănuite de către alții, ascunse în aparențe modeste.
„Sărbători din calendarul sufletului meu”
Considera prietenia drept cea mai înaltă formă de iubire, cea care împlinește cel mai mult nevoia sufletului de comuniune. În cercul nostru de prieteni, am lecturat în tinerețe împreună scrisoarea despre prietenie a lui Pavel Florenski din cartea lui, intitulată „Stâlpul și temelia Adevărului”, puțin cunoscută la vremea aceea, dornici de a regăsi cumva în gândurile acestui geniu martir o recunoaștere a simțirii noastre. Costion primise cartea în limba franceză de la fidelul său prieten Grigore.
Valul de oameni care au venit să-i aduca o ultimă sărutare la plecarea din această lume a dovedit acest fapt. Semăna cu dărnicie iubire în aproape oricine întâlnea. Au fost mai ales mulți dintre cei care în anii 90 erau foarte tineri, studenți, membri ai ASCOR, cărora le-a fost aproape, i-a încurajat, i-a însoțit în căutările lor, le-a oferit modele prin cei pe care i-a intervievat sau despre care a scris. Împreună cu ei și la inițiativa părintelui C. Coman s-a implicat în ctitorirea bisericii din campusul Politehnicii, cu hramul „Sf. Grigorie Palama”.
Îi numea pe prieteni „sărbători din calendarul sufletului meu” și căuta să le dăruiască fiecăruia ceva ce știa că-i bucură (un film, o poezie, o carte, o fotografie, un album). Dedicațiile sale pe cărți, de obicei în stihuri, erau fie șugubețe, fie chemări la o înălțare a sufletului.
În mod paradoxal, Costion iubea la fel de mult ca prietenia și „sihăstria” sa, adică o anumită însingurare din „chilia” sa din apartamentul de la etajul 6 al unui bloc oarecare din Vatra Luminoasă. Era locuința socrilor săi. Nu degeaba am numit-o „sihăstrie”, dat fiind faptul că, de-a lungul anilor, în ea s-au odihnit zeci de monahi sau monahii, aflați în trecere prin București, de la Manăstirea Râmeț sau alte mănăstiri. Duhul lor de rugăciune a rămas ca o amprentă a locului.
„Adevărul de credință nu se negociază!”
Angajarea în viața creștină a făcut-o cu toată ființa sa. Toate discuțiile noastre din tinerețe despre artă, menirea ei, despre prietenie (lectura lui Florenski) se duceau încercând să înțelegem și să aprofundăm, prin trăire, perspectiva creștină (ne erau model cărțile Părintelui Steinhardt, eseurile sale despre cărți, opere de artă, scriitori sau alte personalități de cultură).
I-a căutat pe cei mai mulți dintre Părinții înduhovniciți din acea vreme (Pr. Ioanichie, Pr. Macarie, Pr. Cleopa și Pr. Paisie, Pr. Iachint de la Mănăstirea Putna), pentru cuvinte de folos, dintr-o iubire care era, în fapt, sete de sfințenia pe care ei o trăiau ca purtători de har. Îmi amintesc de serile de neuitat din anii 80, petrecute la Mănăstirea Pasărea, când mergeam împreună la Părintele Macarie, deseori după o zi de serviciu, pentru a-l asculta cu nesaț ore întregi. La întoarcere, într-o seară plecată către noapte, trecând printr-o pădurice, am auzit prima și ultima oară din viața mea cântul minunat al unei privighetori.
O întâmplare petrecută în acei ani este revelatoare. Fusesem cu toții invitați la călugărirea unui student al Avvei Galeriu, căruia acesta îi era cântăreț la strană (devenit acum înalt ierarh al BOR). Naș de călugărie i-a fost Părintele Ioanichie Bălan. Când să ne despărțim de sfinția sa, Costion, înaintând avântat către dânsul, i-a spus, textual: „Părinte, noi vă iubim!”. Părintele a replicat, cu umor și totuși, blândețe: „Să faci trei metanii pentru familiaritate!”. Cu ingenuitatea-i caracteristică, Costion încălcase codul manierelor călugărești.
Întrebat odată de R. Bucuroiu de duhul căreia dintre Fericiri se simte mai apropiat, Costion a răspuns: „Fericiți cei blânzi...”. Desigur, mulți i-au socotit blândețea drept una dintre trăsăturile cele mai proprii, dar uneori Costion putea fi aprig ca un adevărat muntean ardelean ce era prin origini. Fie pentru a apăra adevărurile de credință (îmi amintesc de o emisiune la un post de televiziune unde, invitat de sărbătoarea Sf. Ilie, a rostit această sintagmă, ca o sentință definitivă: „Adevărul de credință nu se negociază!”); fie pentru a-i apăra pe cei pe care îi iubea, cineaști (înaintea oricui, desigur, pe Tarkovski), oameni de cultură, chiar și în condițiile în care se putea vedea că era părtinitor... (uneori, noi, prietenii, îl mai și tachinam pe aceste teme...).
Ciudat este că, deși a plecat în Împărăția unde este „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” (îi plăcea mult această sintagmă a geniului popular), deocamdată inaccesibilă nouă prin simțuri, eu încă îl simt la fel de aproape, chiar dacă uneori îmi dau lacrimile când îi rostesc numele. Dragul nostru Costion...
Ana Bal