„Și eu sunt Sfânt. Și asta e tot ce contează”

Zilele trecute a fost praznicul Sfântului Mina și, deși mi-am zis că nu o să povestesc întâmplarea asta muuult timp, pentru a nu fi socotită nebună, recunoștința pe care o am față de Sfântul nu mă lasă să tac. Ar fi o lașitate (una din trăsăturile cele mai scârbavnice pentru ochiul meu) să nu mărturisesc un dar de logodnă lăuntrică atât de frumos din partea Sfântului Mina, pentru a nu fi socotită țicnită. Așa că azi vă voi povesti cum m-am apropiat de Dânsul.

Era o după-amiază obișnuită, spre seară. Până atunci, întâlnirile cu Sfântul Mina fuseseră absolut tangențiale, eu trecând mereu „pe lângă”. La propriu. Mi-era drag la bisericuța mică de la Nera, unde copiii făceau mereu slujbe, dar ignoram că-l are ocrotitor pe Sfântul Mina. Știam despre Dânsul, dar pur și simplu nu intra în „raza mea” de orientare interioară. O ignorantă arogantă, efectiv! Să nu mă contraziceți, pentru că o să vă convingeți la final.

După-amiaza de care vă zic face parte din „perioada Sfântului Efrem”. Eram atât de îndrăgostită de Sfântul Efrem, trăiam zi de zi cu El, împărțeam fiecare firimitură de întâmplare, îi datoram fiece realizare și îl mărturiseam entuziastă peste tot! Pentru că mă ajutase enorm și cu Efrem al meu, și cu mulțime de lucrări zilnice! În toate îl vedeam pe Sfântul − și sunt convinsă că era. Dar în acea după-amiază, în doar câteva cuvinte, Sfântul Mina m-a învățat ceva esențial despre sfințenie și... m-a cucerit!

Trecând așadar pe hol cu te-miri-ce treabă, am auzit din icoana Sfântului clar, neîndoielnic: „Dar pe mine de ce nu mă iubești?”. M-am oprit perplexă și am căutat către această icoană care stătea pe perete de atâția ani, nebăgată în seamă. Decât poate pentru minunata cruce veche de sute de ani primită de la Părintele Siluan, Domnul să-l ajute mereu! Privind absolut mirată, mă gândeam că pe bună dreptate mă mustră Sfântul-Găsitor, pentru că ani de-a rândul ne ajutase să aflăm obiecte pierdute și niciodată nu îi mulțumisem decât politicos, fără afecțiunea aceea interioară, sincer implicată.

Însă el nici nu părea a lua în calcul astfel de chestiuni, căci a continuat simplu: „Și eu sunt Sfânt. Și asta e tot ce contează”.

Am rămas mută. Acel cuvânt − SFÂNT − explica totul. Avea atâta încărcătură din ceea lume și, într-adevăr, mă rușinam de câte ori gândeam că, uite, în Sfântul X nu mă regăsesc − sau cum inconștient îl vedeam pe Sfântul Mina ca pe un soldat, de unde rezultă „nu afinitate”. Și atunci am înțeles pentru o clipă ce înseamnă Sfânt și cum acest lucru este atât de deplin și sieși de ajuns − și mai ales că dobândirea Duhului Sfânt îi face pe toți Sfinții la fel de frumoși, la fel de importanți și, până la urmă, aceasta îi face să fie sfinți.

Și atunci, cum să am aroganța de a pune mai prejos pe „Sfântul unu” sau pe „Sfântul doi”?!, când, de fapt, printr-însul te întâlnești cu Duhul Sfânt − Care, deși particularizat și personalizat, este Unul Sfânt întru toți și întru fiecare.

Frumoase sunt faptele fiecăruia și viața, însă cel mai strălucit îl face pe Sfânt ființarea Duhului Sfânt Carele Se odihnește întru el. Căci, de fapt, așa și cântăm: „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!”.

De pildă, într-o zi am primit o icoană a Sfintei Elisabeta. Din chipul ei răzbăteau atâtea calități, încât am început să comentez față de persoana de la care primisem icoana:

„Cât este de frumoasă, înțeleaptă, echilibrată, nobilă...”.

„Într-un cuvânt, sfântă!”, completă persoana respectivă.

„Da”, am încuvințat eu în acel moment, crezând că astfel întregesc toate calitățile sfinței.

Nu știu de ce, frântura aceasta de discuție mi-a rămas mult timp în minte, până de curând, ca și cum mai era ceva de completat. Acum am înțeles ce mai trebuia să pătrund: nu calitățile, caracterul, și poate nici măcar virtuțile nu o făceau pe Sfânta Elisabeta, sfântă. Nu acestea adunate matematic înseamnă sfințenie. Sfințenia este o dimensiune aparte, o trăsătură pur și exclusiv dumnezeiască. Este prezența lui Dumnezeu, realmente vie, lucrătoare într-o persoană.

Sfințenia se simte efectiv în preajma unui om înduhovnicit. Cu siguranță, prin virtuți și asceză putem răscumpăra timpul mântuirii, și astfel să primim harul din partea lui Dumnezeu, însă nu ele alcătuiesc sfințenia. Ci Duhul Sfânt, Care Se pogoară și Se unește cu omul! Poți avea toate calitățile, reușitele și chiar feed-back-ul lumii, dacă nu sălășluiește Duhul Sfânt înlăuntrul tău, în zadar este. Și poți fi netrebnic, dar dacă prin umilenie și iubire sinceră te alipești de Domnul, Duhul Lui te umbrește în predulcele Har ceresc.

Oh, mă învârtesc să spun atâtea vorbe, însă, oricât aș încerca sau aș bâjbâi, nu pot exprima ceea ce Sfântul Mina a mărturisit și împărtășit când a spus: „Și eu sunt sfânt. Și asta e tot ce contează”.

Atât a spus Sfântul, dar în aceste cuvinte simple, în inima mea s-a vărsat un manual viu de teologie! Nu pentru că am interpretat eu, nicidecum. Ci pentru că Sfântul m-a proptit acolo, cu timpul făcut vecinicie, și mi-a pus în piept înțelesuri lăuntrice la care nu m-aș fi gândit vreodată cu mintea mea îngustă. Am trăit înlăuntrul meu, pentru câteva clipe, ce înseamnă SFÂNT. Și prin aceasta m-am apropiat mult de tot de Sfântul Mina, am învățat să prețuiesc mai adânc sfinții, pe Duhul Sfânt, Carele El săvârșind sfințenia întru noi, Se smerește, ca de obicei, și pune la înaintare numele noastre: sfântul acela, sfântul celălalt...

Maria Tudor

Fotografie de Ron Lach / pexels.com