Zilele trecute stăteam pe bancă în parc. Mă întorceam de la piață și, cum mâinile erau pline de sacoșe, m-am oprit câteva minute să mă odihnesc. Trece pe lângă mine o cunoștință pe la 60 și ceva de ani, extrem de colorat îmbrăcată, cu o pălărie de vară legată cu fundă roșie și boruri mari, ce-i acoperea întreaga față. Mă zărește, se oprește în dreptul meu și începem o conversație convențională: „Bună! Ce mai faci, ce-ți fac copii, pe unde ai mai călătorit?...”. Și, din vorbă în vorbă, îmi zice: „Auzi, dar de ce nu te vopsești?”. Și a început să-mi dea câteva ponturi de îngrijire menite să readucă pielii vitalitatea pierdută.
Când îi spun că sunt bunică, zice: „Aaa, gata, ai scăpat! De-acum trăiești a doua tinerețe! Cum te simți acum că nu mai ai nimic de făcut?”.
Am privit-o, cred, ca o „curcă în străchini” (era vorba mamei când se simțea pierdută). Nu prea am înțeles ce-a vrut să zică, dar am zâmbit în colțul gurii și i-am răspuns destul de sec: „Mă simt exact ca la 56 de ani, nici mai mult, nici mai puțin”. Nu cred ca i-a plăcut nici răspunsul, nici mimica feței, pentru că a plecat murmurând numai ea știe ce.
Mda! Probabil data viitoare mă va ocoli… Am mai dobândit o persoană care mă consideră înapoiată, sau poate doar inabordabilă. La câte sunt, ce mai contează una în plus? Dar acum, sincer, ce-aș fi putut să-i răspund? Nu pot să mă prefac că-mi pasă că s-a dus „tinerețea cea mult dorită”. Nu-mi pasă că părul a albit și corpul dă semne tot mai vizibile de oboseală. Mă întreb și eu așa, „ca curca în străchini”, oare dacă refuz să le văd, dispar? Există vreo rețetă magică care să te ajute să le ștergi ca pe o tablă inteligentă cu buretele virtual? Nu cred. Și, dacă nu există, de ce să alerg după o himeră, irosind timp prețios? Ce și cui vreau să-i dovedesc? Soțul meu mă știe exact așa cum sunt. Iar dacă este pentru „încrederea în mine”, această sintagmă întâlnită atât de des... Părintele duhovnic și cei pe care i-am mai citit spun că frumusețea o dă Hristos. Ea este singura care nu se ofilește. Atunci? Care-i sensul?
Nu! Nicidecum nu vreau să spun că nu contează aspectul fizic. Trăim printre oameni și prezența noastră ar trebui să le aducă celor din jur bucurie și liniște. Mă refer la trendul acesta care suflă din toate direcțiile, care te „specializează”, prin panouri publicitare, în acoperirea semnelor vârstei. Nu știu dacă mă înțelege cineva, dar eu nu aș vrea să fiu din nou tânără. Nu vreau să mă întorc în timp la perioada când totul părea a fi roz și la senzația aceea că pot muta singură până și mobila din casă. Vreau din toată inima să trăiesc aici, acum. În prezent! Iubesc clipele astea de bunică. Iubesc ciondănelile cu soțul meu. Voi, cei din „liga” mea, cea veche, înțelegeți acest mare adevăr pe care la tinerețe îl cam neglijezi.
Cât ești tânăr, poate că privești mai des peste gard la găina vecinului care face mai des ouă decât a ta. Orice și la oricine „altcineva” ai visa în tinerețe, la bătrânețe tot cu el sau ea rămâi. Toate dispar! Vine timpul când nimeni nu-ți mai arată același interes ca pe vremea când erai „în funcție” și domni sau doamne te măguleau pentru a obține favoruri sau simple scutiri de taxe. Acum bucură-te și dacă (încă) te mai salută când te întâlnești cu ei la coadă la pâine. Și asta doar dacă ai lăsat suficient de mult bine care să rămână și după ce în scaunul tău de la serviciu s-a așezat altcineva.
Deci bine ar fi să folosim anii petrecuți împreună. Altmiteri, ne vom distruge unul pe celălalt. Nu există o școală care să te învețe să fii soție sau mamă. Cred că te lași format de viață atât cât tu însuți îți dorești să fii format de ea. Dacă rămâi cramponat în niște standarde și dorințe imaginare, riști să ajungi bătrân cu tâmpla albă și cu un milion de „ce bine era dacă pe vremuri”… De aceea, mă gândesc că bine ar fi să învățăm să trăim frumos. Să lăsăm viața să ne transforme în bătrâni ce inspiră pace și nostalgie când îi vezi. Visez frumos, nu? Mda… încă nădăjduiesc la asta.
Știu că acum este la modă botoxul și toate celelalte intervenții estetice, dar, dacă m-aș opera, conștiința mea ar fi și ea în tandem cu ceea ce vreau să arăt pe dinafară? Și, dacă nu o pot întineri și pe ea, oare pe cine vreau să mint? Pentru că, oricât de tânără și frumoasă aș părea eu, voi ști că tot 56 am. Un adevăr de netăgăduit! Am riduri. Ei bine, și ce? Ale mele sunt. Tâmple albe și mâini obosite? Mulțumesc, Doamne, că am ajuns până în acest ceas de acum!
Vorbesc uneori cu soțul meu, când ieșim la plimbarea de seară, că toate, dar absolut toate prin câte am trecut ne-au transformat în ceea ce suntem azi. Un întreg! Sau, mai plastic spus, un gen de „shaorma cu de toate”. Uite un răspuns bun pentru doamna! Îl voi ține minte pentru data viitoare. Acum a venit timpul să ne bucurăm de roade. Suntem extrem de recunoscători că am ajuns să trăim și bucuria de a fi bunici. Cum să vreau să arăt de 30 de ani, când copiii noștri au peste 30 de ani? Cum să nu fiu mândră pentru firele mele de păr alb, când copiii spun: „Ea este mama”! Nu, nu vreau să mă întorc în timp. Nici măcar pentru a îndrepta unele lucruri. Pentru asta există lacrimile. Dacă ar fi să mă întorc cu adevărat în timp, aș face-o doar ca să-mi amintesc cele trăite, și pentru toate să mulțumesc. Tot, dar absolut tot ce a fost în viața mea m-a transformat în femeia care sunt astăzi. Doamne, Ție Îți mulțumesc! Lucrurile sunt simple din punctul meu de vedere. Trebuie doar să îmbrățișezi strâns poziția în care te afli și să înveți să trăiești frumos. Ceas de ceas, până la ultima suflare. Altă cale nu există! Calea crucii și a asumării. Singura adevărată!
Practic, este ca la bancă. Dumnezeu, Bunul, îți dă dacă ceri, dar trebuie să pui și tu un leu acolo, în cont. Dacă nu pui, El, Preabunul, pe ce să-ți dea dobândă?! Ca nu cumva la bătrânețe să descoperi că ai adunat în contul vieții tale multeeee zerouri, care nu reprezintă decât biete cerculețe goale... Dar dacă le pui dinainte cifra UNU, care este întotdeauna Hristos… ei, atunci devii bogat! Și cum să nu fi fericit? Și bunici, și bogați, și sănătoși cât a dat Domnul! Hei, Viață! Te iubesc și îți mulțumesc că încă sufli în mine! „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14:6).
Jenica Gavrilă
Fotografie de Pavel Danilyuk / pexels.com