Povestea regelui și a fiicei primului său sfetnic este, pe cât de înspăimântătoare ca imagine a firescului unui ethos exotic și ostil nouă, pe atât de interesant de preluat și de sublimat. Și de generalizat. Adică de pus general în armata comunicării cu cei nou-iviți sub cortul minții noastre.
O mie și una de povești, născute în tot atâtea cuiburi de curiozitate reciprocă, de așteptări și răbdare asemenea, închid în numărul lor infinitul. Sunt codul abstract perfect pentru perpetuu. Dacă s-a împlinit baza, maxim-simbolică, totul se reia de la prima unitate.
O mie și... de la capăt.
***
Pe scurt, Shahryar, rănit în orgoliu și surprins în convingerile sale, își condamnă întâia soție la moarte și declară, fără drept de contestare, toate femeile infidele prin natura lor, din naștere vinovate de necredință.
Începe să pună el însuși în aplicare pedeapsa apriori pe care o reglementase: timp de câțiva ani a adunat un șirag nesfârșit de căsătorii cu tinere fecioare, fiecare dintre ele fiind executată fără de motiv și fără de judecată, la revărsarea zorilor, după nuntă. Indiferent de cât de plăcute se străduiau să-i fie, arta glasului, a alintului, a mișcărilor și a luminării chipului lor n-au fost de niciun folos.
Răpirea și strivirea atâtor corole de frumusețe sfâșiase inima grădinii regatului, care nu mai avea putere nici să suspine, nici să regenereze. De frică și absurd, nu-i mai răsăreau nici boboci pe ramuri, și nici pe ramurile generațiilor.
Astfel că setea de răzbunare și nevoia de cruzime a Șahului au durat până în ziua când slujitorii săi, trimiși în toată cuprinderea statului, până la hotare și înapoi, nu au mai găsit în viață nicio fecioară.
***
Furia regelui dezumanizat creștea, amenințând întregul regat cu un colaps.
***
Și atunci Shahrzadeh, unica fiică a vizirului, deși era protejată de protocoale prin poziția părintelui său și fusese cruțată, ea, preafrumoasa, educata și înțeleapta Shah-raza-da (în traducere raza, emanația regelui sau „cea-de-viță-nobilă”, de bun-neam ‒ noi, latinii, avem varianta noastră, „Eugenia”), ignoră cu pace interdicția, spaima, zbuciumul, prețuirea și deznădejdea tatălui.
Se prezentă dinaintea curții și se oferi drept noua și ultima jertfă a feminității poporului său însângerat de propriul strateg.
Doar că, odată cu pășirea ei la interior, înfricoșătorul timp începe să se vindece. În noaptea nunții, cu aroma liniștii morții și a zglobiului vieții în voce, îi începu mirelui o poveste.
Ea putu dilata clipele, izbândi a alunga fără licori epuizarea zilei regelui, își luă menirea de iubită și îndrăgostită (și de sortită confirmată divin) în serios, ca și cum călăii nu ar fi fost imprimați metalic în urechiușele ei, ascuțindu-și săbiile, încă din seara nunții.
Sfios-încrezătoarea și puternic-suava apariție nu epuiză epic până la răsăritul soarelui ceea ce începuse. Nu pentru că n-ar fi deținut darul elocvenței sau pe cel al sintezei. Oratoria, gramatica și filosofia, citirea slovelor poeților lumii, alături de fascinația geometriei și de esteticul algebrei făceau parte firească din educația ei. De aceea, tocmai de aceea, vorba sa meșteșugită putea aduce în odaie chiar și dulceața negrăită a rândurilor-niciodată-scrise. Nescrise-până-la-ea.
Nu. Nu a încheiat subiectul din simplul motiv că Adevărul hăituit, vânat și prins între căngile descoperirilor ei era inepuizabil în sine.
Iată că primul tril al păsărilor aduse contracții pe cer, zorii închiseră ochii, țipară și născură lumină.
Șahul, nesatisfăcut în curiozitatea sa epică, fu forțat să-și reia locul pe tron pentru a primi soli, a încasa biruri, a guverna judecăți publice și a birui războaie. La ieșirea din iatac, ordonă călăilor pregătiți de slujba lor obișnuită să amâne execuția planificată abia pe a doua zi. Astfel a fost înfăptuită prima derogare. Amânarea dintâi, întâia autocenzură a urii, începutul desăvârșirii.
După ani întregi îngroziți de rana mereu deschisă a acestei dimineți, văzduhul acelei împărății, cum stătea el cu suflarea oprită, izbuti să respire ușurat. Prima oară după multă vreme, până la hotare și nițel dincolo de ele, s-a simțit mireasma acestui Duh.
Numele Lui este Nădejde. L-au simțit și supușii cei cu inima strânsă de frică, și vasalii de departe, și inamicii de pe câmpurile de bătălie, toți s-au oprit și au răsuflat răcoare.
Nu se știe ce făcuse Shahrzadeh în cămara nunții sale, însă se spune că l-a văzut pe cel menit să-i fie ucigaș, că i-a luat câteva clipe de luare-aminte să-l VADĂ curat și întreg, ochind zdrențuirea încă moale a Persoanei în el și adunând-o bulgăre. Atunci și-a acordat ei însăși permisiunea să-l iubească.
Iarăși se spune că i-ar fi rupt oasele sufletului și că i le-ar fi pus la loc.
Știm cu toții că șirul istorisirilor ei a continuat astfel cel puțin o mie și una de episoade. Că regele i-a amânat zi de zi sentința, în timp ce se vindeca și se îndrăgostea și că, în cea de-a mia-una, și-a anulat propria lege. Pentru că fecioara a avut talentul de a transforma pe nesimțite noaptea în zi, pentru că în noapte nu lucra cele ale nopții, ci pe cele ale zilei, împletind cu răbdare la mântuirea ei și a regatului. Din moarte.
Și mai știm că ea a continuat să povestească, până când anii au albit trupurile lor ca pe foile de pergament și i-au șters încet vederii oamenilor obișnuiți. A continuat, deținând liniștea celui ce știe că procedează cum trebuie.
Și tot povestește, din secolul al nouălea până acum. Povestea s-a rostogolit până la picioarele noastre, în hotarele noastre, în interpretările noastre, în paradigmele noastre opuse, în oglinzile noastre reflectând din spate, în geam, argintul altui fel de Iubire, până a ajuns la priceperile zilei de azi. La fel de coerent, cu tot atâta sens.
***
Și noi, în abordările noastre, dacă am prețui timpul petrecut lângă cel din preajmă ca pe o ultimă zi, dând slavă pentru ea că am avut-o,
dacă am oferi o pagină nouă, surprinzătoare și emoționantă a unui fir peren,
dacă povestea nu ni s-ar limita în înțelesuri la granița frumuseții feței și a strălucirii părului și la moliciunea pielii noastre,
dacă am ține bine Adevărul de coada sa lungă de pasăre măiastră,
dacă podoaba noastră ar fi fațetele estetice și etice ale acestui adevăr întreit,
ei bine, atunci EL, cel țintit, nu ne va ucide cu abandonul.
Ne va asculta uimit.
Ne va prețui.
Va cere să stea cu noi și mâine.
Cosmina Dragomir
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!