Sfântul Gavriil cel nebun pentru Hristos

Georgia, pământ încreştinat din primele veacuri şi rămas dreptslăvitor în ciuda urgiilor istoriei – erezia monofizită, apoi năvălirea tătară şi musulmană, şi în cele din urmă prigoana bolşevică. Aici s-a nevoit şi s-a sfinţit unul din stâlpii Bisericii soborniceşti din zilele noastre, Cuviosul Gavriil († 2 noiembrie), ce şi-a vărsat sângele inimii pentru a primi în lăuntru-i Duhul cel sfânt – „Care întru sfinţi odihneşte, şi viaţă dă celor cu inima zdrobită” (Isaia 57:15).

Cuviosul s-a născut în familia lui Vasili şi Varvara Urghebadze pe 26 august 1929, în capitala Georgiei, Tbilisi, primind la botez numele Goderdzi. Stăpânirea comunistă pornise pe atunci o prigoană turbată împotriva credinţei: bisericile erau închise şi dărâmate, iar oameni nevinovaţi erau deportaţi şi executaţi. Goderdzi avea doi ani când tatăl său a fost ucis în împrejurări rămase până astăzi nelămurite. De atunci familia i-a zis „Vasiko”, în amintirea tatălui pierdut.

Era un băiat ieşit de comun, plin încă din copilărie de har dumnezeiesc. Obişnuia să-şi construiască bisericuţe din pietricele, în care aprindea apoi chibrituri. Vasiko era un copil socotit ciudat, tăcut şi care prefera să stea singur. Avea un joc neobişnuit: îi plăcea să alerge cu un băţ în mână, pe care se adunau păsări cântătoare ce-l urmau pretutindeni, prilej de uimire pentru toţi cei care-l vedeau. Era un copil tare bun la inimă. Îi certa pe cei care puneau curse de şoareci, şi elibera prin curte şoarecii prinşi.

La şase ani a intrat la şcoală. A învăţat cu mare uşurinţă să citească, să scrie şi să socotească, şi toţi îl iubeau pentru bunătatea sa. Când avea şapte ani a auzit pentru prima oară numele lui Dumnezeu, şi a fost copleşit, iar viaţa i s-a schimbat cu totul. A început să strângă bani ca să-şi cumpere o Evanghelie.

O nouă viaţă a început atunci pentru el. Din acea zi şi până la moarte, Părintele Gavriil a avut un singur gând şi o singură dăruire: să trăiască pentru Hristos. Citea mereu Evanghelia, şi nimic altceva nu-i stârnea interesul; învăţa şi studia mai puţin pentru şcoală ca să poată dedica mai mult timp Evangheliei. Înainte să meargă spre somn, intra în odaia sa şi se ruga mult înaintea icoanelor.

Iată o întâmplare minunată pe care şi-o amintea Părintele de atunci: „Stăteam pe balcon, la etajul al doilea, adâncit în gânduri, când un glas lăuntric mi-a poruncit să privesc la cer. M-am ridicat, m-am dus pe marginea balconului, m-am uitat în sus şi am văzut pe cer o cruce uriaşă. Nu ştiam pe atunci, dar aceea era crucea mea, pe care o voi purta din dragoste de Dumnezeu şi de neamul meu. După ce am adormit, m-am trezit deodată în toiul nopţii şi am văzut un drac, cumplit la faţă, stând înaintea mea. Căuta turbat către mine. Din mila Domnului, nu m-am îngrozit, ci doar m-am încordat. N-am încercat să-l izgonesc, ci doar îl priveam uimit. A urlat către mine: «Mă lupţi, nu-i aşa?», şi mi-a dat un pumn”. Mama sa a intrat apoi în cameră, şi şi-a găsit fiul inconştient, dar Dumnezeu l-a scăpat cu viaţă pe alesul Său. Şi, spunea Părintele, „de la acea vedere, credinţa mea în Hristos s-a întărit şi mi-am zis: «Dacă există diavolul, atunci cu atât mai mult trebuie să existe Dumnezeu». Şi am preţuit, mai mult încă, frumuseţea făpturilor omeneşti”.

Aşa s-au vădit darurile cu care l-a învrednicit Dumnezeu pe tânărul Vasiko încă de la 12 ani, pentru dragostea şi evlavia sa...

„Mortului ăsta nu i se cuvine slavă!”

În 1949, Vasiko a fost chemat să-şi satisfacă stagiul militar în Armata Sovietică. A servit în Batumi, ca grănicer. În ciuda regimului strict din armată, a continuat să postească, ba chiar se furişa în biserica Sfântului Nicolae ca să primească Sfintele Taine.

După stagiul militar obligatoriu, Vasiko s-a întors acasă. Atunci a fost convocat la un spital de boli nervoase şi interogat în legătură cu vedeniile sale din copilărie, de care ştiau toţi. După câteva zile, i s-a pus diagnosticul: bolnav mintal, cu interdicţie de muncă. A fost pensionat medical cu gradul II – o încălcare flagrantă a legii, căci un astfel de bolnav n-ar fi putut trece de examenul medical al armatei sovietice. Toate acestea au fost înscenate de KGB şi de politrucii comunişti, ca să-l elimine din viaţa publică.

De atunci, Vasiko şi-a urmat viaţa duhovnicească cu şi mai mare râvnă. Şi-a construit în curte o chiliuţă, unde îşi făcea lucrarea în pace şi linişte. La slujbe şi la predici se ducea la catedrala Sioni. Acolo i-a atras atenţia Patriarhului Melhisedec al III-lea. Cu binecuvântarea sa, Vasiko a devenit paznic la catedrală, apoi citeţ. În ianuarie 1955 a fost hirotonit diacon, iar în februarie s-a călugărit, alegându-şi numele de Gavriil. În aceeaşi lună a fost hirotonit ieromonah. A petrecut la Mănăstirea Vithania până în 1962, când regimul a închis-o, iar Părintele a fost nevoit să se întoarcă în Tbilisi, la catedrala Tuturor Sfinţilor.

Generaţiei de astăzi îi este greu să-şi închipuie ce-a însemnat ca un tânăr monah să facă în perioada regimului comunist ce-a făcut Părintele Gavriil: a dat foc unui portret uriaş al lui Lenin în faţa Consiliului de Miniştri la demonstraţia de 1 Mai 1965 şi a strigat fără teamă înaintea oamenilor îngroziţi: „Mortului ăsta nu i se cuvine slavă, ci toată slava se cuvine lui Hristos, Cel ce a învins moartea şi ne-a binecuvântat cu viaţă veşnică!”. Mulţimea turbată a început să arunce în el cu pietre. În oraş s-a declarat alertă de gradul 1 (cea mai înaltă în Uniunea Sovietică) şi doar intervenţia Regimentului 8 l-a scăpat cu viaţă pe Părintele Gavriil.

Pe jumătate mort şi grav rănit, cu şaptesprezece fracturi craniene şi altele în restul corpului, Părintele a fost pus la izolare în spitalul KGB-ului. A fost condamnat la moarte şi anchetat doar formal. Autorităţile comuniste aveau însă un interes anume: să-l determine pe Părintele Gavriil să-şi mărturisească implicarea într-o pretinsă conspiraţie a Bisericii Ortodoxe Georgiene, urmând, în schimbul mărturisirii, să scape de condamnarea la moarte. În ciuda torturilor îndelungate, Părintele a rămas neclintit. Dimpotrivă, la interogatorii l-a numit pe Lenin „o fiară”, şi a fost bătut şi mai aprig.

Veştile despre cele întâmplate au ajuns în cele din urmă în presa europeană şi americană, aşa că Kremlinul a hotărât ca, în loc să-l condamne la moarte, să-l interneze pe Părintele Gavriil într-un ospiciu de nebuni, cu gândul să-l lase acolo pentru totdeauna. Dar Dumnezeu a avut grijă de alesul Său şi l-a ferit de o astfel de soartă...

„Viaţa voastră e viaţa mea”

În ultimii ani de viaţă, Părintele s-a îmbolnăvit grav de edem. Pe lângă aceasta, şi-a rupt un picior şi până la moarte a zăcut la pat, nemaiputând să meargă. Doar cu foarte rare prilejuri, îndurând dureri cumplite, cerea să fie ajutat să se ridice şi să stea în faţa chiliei sale. „Viaţa voastră e viaţa mea. Dacă nu te jertfeşti pentru poporul tău, nu va ieşi nimic bun”, obişnuia el să zică.

Mila şi dărnicia sa au rămas neuitate de cei ce l-au cunoscut. Înainte să-şi rupă piciorul, avea obiceiul să le dea tuturor oaspeţilor de mâncare din cele ce gătea el însuşi; după ce n-a mai putut să facă de mâncare, o ruga pe Maica Paraschevasă gătească, pentru a-i servi pe cei ce veneau la el.

Se străduia necontenit să-i aducă mai aproape de Dumnezeu pe toţi aceia care îl cercetau. Cuvintele lui calde, pline de dumnezeiesc har şi putere, pătrundeau în inimile tuturor. Rugăciunile sale erau însoţite mereu de lacrimi din belşug, şi nimeni nu putea rămâne nepăsător în preajma lui.

Ani la rând, Părintele Gavriil a învăţat poporul despre Dumnezeu şi dragostea de aproapele, pocăinţa, smerenia şi bunătatea, dar în cele din urmă zile ale sale, Părintele Gavriil propovăduia doar dragostea şi, cu lacrimi în ochi, îi învăţa pe vizitatorii săi: „Nu uitaţi, Dumnezeu este dragoste. Lucraţi bunătatea, pe cât puteţi, ca să vă mântuiţi cu bunătatea. Fiţi smeriţi, căci Dumnezeu revarsă milă peste robii Săi cei smeriţi. Pocăiţi-vă de păcate şi nu aşteptaţi până mâine, căci este o cursă a diavolului. Iubiţi-vă unul pe altul, căci omul fără de dragoste nu va putea moşteni Împărăţia Cerurilor”.

Cu o zi înainte să se mute în veşnicie, Părintele Gavriil a rostit: „A venit vremea să plec”, şi a îmbrăţişat icoana Mântuitorului, ţinându-o lângă cap cu mâna dreaptă. A stat tăcut o vreme, apoi a zis: „Te-am urmat, Hristoase, de la 12 ani. Sunt gata, ia-mă!”.

Toată noaptea s-a chinuit cumplit până la 4 dimineaţa, când a început să răsufle greu şi să strige: „Maică, maică! Soră, soră!”. S-au adunat toată obştea şi rudele sale după trup, alţi câţiva mireni, un doctor şi nişte preoţi. Părintele Gavriil stătea cu privirea aţintită şi plină de dragoste la icoana Sfântului Nicolae ale Mirelor. Arhiepiscopul Daniil a început să citească rugăciunile de ieşire a sufletului. La sfârşit, Părintele Gavriil a surâs şi s-a săvârşit în pace. Era 2 noiembrie 1995...

Fragmente din articolul scris de Radu Hagiu și apărut în „Familia Ortodoxă” (noiembrie 2015)