Dragă suflete,
Deși nu te cunosc, sufletul meu a simțit nevoia să-ți vorbească, și m-a tras de mânecă și de vârful pixului să mă așez la masă și să-ți scriu... Și eu sunt curioasă să văd ce am de spus. Așadar, deșurubez capacul inimii și las totul să curgă!
Poate că și tu, ca și mine, uiți cât de frumos ai fost făcut să fii, dragă suflete! Uiți de scânteia de iubire eternă, nemuritoare ce ți-a fost plantată în piept, de comoara din cufărul coastelor tale, mai prețioasă decât toate bogățiile lumii acesteia adunate la un loc... Cam des ne fură peisajul, nu-i așa?
Suntem trași cu toată puterea în afara noastră, îmbătați permanent de imagini, de zgomot, de sfaturi, de coaching, de parenting, de childrening, doar-doar să părăsim culcușul părintesc al inimii noastre, al adevăratei noastre frumuseți, și să-l abandonăm în brațele ignoranței, al acestui malign „las’ că merge și așa” (Nu! Nu-l lăsa, că acest așa putrezește, băltește, nu e el Așa-ul care merge, care aleargă!). Scurși pe dinafara geamurilor propriei noastre existențe ca ploaia ce bate disperată să treacă dincolo de sticlă, ne căutăm un nou pseudo-acasă, care, după lungi și dureroase căutări, vom descoperi că nu există, de fapt. Și ce-i de făcut când ajungi la o asemenea concluzie, la capitularea unei căprioare încolțită din toate părțile de prădătorii carnivori ai „realității”?!...
Trebuie doar să-ți aduci aminte că ești cea mai frumoasă dintre toate creațiile; că ai primit binecuvântarea să te naști om! Hai, adu-ți aminte... Din tot ce puteai să fii, Creatorul tău a hotărât să-ți dea cununa cununilor, și a spus: „Acesta va fi om!”, apoi te-a sărutat pe fruntea inimii și te-a trimis în lume să te împlinești, cum își lasă mama copilul la școală.
Am citit undeva că oricărui înger o să-i pară întotdeauna rău că nu e om (în cartea lui Hrisostom Filipescu, Puține lacrimi, multă bucurie)... am citit, și prima oară n-am înțeles. Cum poate o ființă curată ca lacrima, care-și petrece toate zilele în Raiul frumuseților, al desfătărilor, cântând cele mai dulci cântări – pe care urechea omului nici nu le poate auzi, că am muri pe loc, fără drept de apel – ei bine, cum e posibil ca această ființă dumnezeiască, înconjurată doar de bine și de frumos, care nu poate nici măcar gândi răul, cum poate ea să-și dorească să dea toate acestea la schimb pentru a fi om?
Om... zidit din pământ... cea mai smerită materie, călcată în picioare de toți; când moale și fertil, când crăpat, uscat, deșert însetat de viață și fără oază de odihnă... Veșnic instabil. Schimbător ca anotimpurile. Purtător de roadele cele mai bogate, dar și casă tuturor spinilor și buruienilor...
Și apoi am început să înțeleg. Din toată nedumerirea și din toată durerea și din tot zbuciumul – din furtuna tuturor acestor uriași care amenințau să mă înghită cu argumentele lor valide și cu raționamentele lor logice, pe care mi le urlau în față cu biciul celui mai usturător crivăț, din acest întuneric înghețat și încovoiat deasupra ca semnul întrebării mele naive și neputincioase ‒, a răsărit o picătură de lumină caldă: capul primului ghiocel ce sparge (sau mai degrabă mângâie?...) apăsarea zăpezii cu tăcerea sa, cu smerenia sa. Încovoiat și el, dar altfel: aplecat în acel Așa despre care vă spuneam mai devreme că merge, ba chiar aleargă cu majusculă! Și plecăciunea sa de lacrimă de sfânt îți șoptește: A venit primăvara! Tu, suflet frumos, trezește-te, dezmeticește-te! Gheața s-a topit, lacrima s-a transformat în perlă! Bucură-te! Ești viu! Soarele și-a strecurat mângâierea între pleoapele tale pentru încă o dimineață, curtea plină de flori te așteaptă să le iubești, să le miroși, să ți le pui în păr, să le cânți, să le râzi, să le trăiești! Ridică-te, vino să vezi! Vino să vezi câte ai primit!
Și tu te ridici din patul neputinței și al necredinței tale, și hainele deznădejdii îți cad una câte una, precum cojoacele Babei Dochia, și se pierd în covorul de flori ce se întinde pe sub pașii tăi timizi, și urci – tot mai sus, și mai sus, până ești cuprins în cea mai dulce, parfumată, caldă și iubitoare îmbrățișare – ca îmbrățișarea mamei multiplicată și răsmultiplicată, la puterea n, unde n este acel 8 culcat al veșniciei... al mucenicilor... știau ei ce știau (probabil și că o să ne dăruiască, pe lângă șansa să ne naștem, și unul dintre cele mai bune deserturi românești... dar deviem, iertați-mă, întotdeauna mă rătăcesc în bucătăria românească, pardon, să-mi fie cu iertare!). Și atunci vezi. Abia atunci vezi. În sfârșit vezi!
O, slavă Ție, Doamne, că sunt om! Iartă-mă, Doamne, că sunt om! Mulțumesc, Doamne, că sunt om! Am greșit, Doamne, că sunt om! Am căzut, Doamne, că sunt om, dar m-ai ridicat, Doamne, că sunt om, și cum iubești Tu oamenii nu iubește și n-a iubit și nu va iubi nimeni pe nimeni și pe nimic niciodată!
Of, dragă suflete, e copleșitor! Dacă am simți și am ști noi cât suntem de iubiți! Ar fi mai nasol decât la cântecele îngerilor... Am arde, ne-am topi pe loc, ca o lumânare aruncată în sobă. Suntem făcuți din iubire, înțelegi?! Cum e scaunul făcut din lemn, despre material vorbesc aici, input/output – materialul din care e fabricată carnea, mintea, ființa ta este iubirea! Suntem confecționați din și pentru Iubire, dragă suflete, și nimeni și nimic în lumea asta (și în oricare dintre lumi!) nu ne poate împiedica să iubim; ăsta e adevărul pe care prea des îl uităm, și pe care sufletul meu ardea de bucurie să ți-l aducă aminte și înapoi în minte, adevărul pe care sufletul meu nu avea liniște până nu ți-l întorcea în brațe acasă, ca pe cățelușul scăpat din curte, prins alergând de bezmetic pe stradă.
Iar din ce motiv această pornire a mea, nu știu, dar nici nu vreau să știu, că prea puțin contează asta în fața iubirii în care înotăm ca în burta mamei, în care inspirăm și expirăm, în care râdem și plângem, în care nu mai înțelegem, în care uneori ne mai și doare (rău), în care facem haz (bun) de necaz – că doar români suntem, nu v-am făcut poftă de mucenici degeaba! (*români = oameni cu acest mic asterisc, cu această superputere de a râde chiar și în fața zidului morții, și asta încă de pe vremea dacilor... Sângele apă nu se face, doar apa s-a făcut vin acum vreo 2000 și ceva de ani, și vinul se face sânge în fiecare duminică, dar invers nu s-a auzit).
De aceea, oricare înger și-ar dori să fie om, dragă suflete, acum înțelegi? Pentru că nimeni altcineva nu poate muri și învia cu fiecare binom greșeală-căință, nimeni altcineva nu călătorește de la cele mai adânci suferințe la cele mai pline bucurii, pentru că nimeni altcineva nu primește iertarea pe loc, pentru că nimeni altcineva nu unește în sine cerul cu pământul. Pentru că nicio făptură nu e iubită cum suntem iubiți noi... Nimeni n-a primit atât cât am primit noi, și bune și rele... Și, „dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare și pe cele rele?” (Iov 2:10). Lumea nu e așa cum credem noi, dragă suflete... Tare ne înșală, dacă ne lăsăm înșelați...
De curând, am încetat să mai gândesc în termeni de „bine” și „rău”. Te invit să faci la fel, dragă suflete! Ai văzut câtă trudă, câtă sudoare, câtă muncă trebuie să storci din tine pentru lucrurile cu adevărat bune și statornice în viață... Nimic bun nu vine ușor. Când e greu, înseamnă că urmează să ne bată la ușă un mare dar, pe care însă nu-l cunoaștem încă – străinul cu oala cu galbeni de la capătul curcubeului, pe care e scris numele nostru! Dar ce luptă a dus el până a găsit această oală, noi nu știm... și el vrea să ne povestească. Iar pentru ca noi să-i înțelegem povestea, trebuie să-l ascultăm cu inima, cu o inimă la fel de trăită ca a lui; trebuie să gustăm și noi din durerea noastră proprie și personală, nu-i așa? La orice prăjitură se pune și un praf de sare (v-am spus că mă rătăcesc în bucătărie, nu v-am promis că mai și ies de acolo vreodată...).
Rău cu rău, dar mai rău fără rău, zice românul. Uneori e greu, alteori nu e ușor, iar alteori pare imposibil de greu. Dar hei, suflete! Ești iubit! Respiri în inimile atâtor oameni. Și asta e tot ce contează. Crede-mă. Iar lupta ta? Merită. Promit.
Cu toată dragostea,
un suflet
Ana Bănică
