(De la teorie la dragostea care „rescrie” totul)
Scriu aceste rânduri cu gândul la fina mea dragă, care poartă acum în pântece prima ei minune, dar și cu gândul la toate proaspetele și viitoarele mămici care pășesc cu emoție spre această nouă etapă. Știm cu toții, în teorie, că prioritățile se schimbă. Însă, când teoria devine practică, descoperim că principiile cu care ne lăudam odinioară devin tare vulnerabile sau se întorc la 180 de grade.
Așa-numitul „concediu” de creștere a copilului este concediu doar cu numele. Suntem, totuși, binecuvântați că în România avem acești doi ani, un timp prețios în care se țese acea legătură profundă ‒ fizică, psihică și emoțională ‒ ce devine piatra de temelie a încrederii de sine a copilului. În această perioadă, ceasul rămâne absolut inutil, iar nopțile încep să se confunde cu zilele într-un ritm amețitor.
Există și un mister pe care nu l-am descifrat încă: plânsul bebelușului pare să aibă o frecvență receptată exclusiv de urechea mamei (he-he!). În acest haos de scutece și nesomn, un simț al umorului bine antrenat este colacul de salvare care ne ajută să depășim situațiile absurde fără să ne pierdem cumpătul.
După naștere, inima mamei este un câmp de bătălie: ești inundată de oxitocină, „hormonul iubirii”, dar și de alți hormoni mai puțin prietenoși, de dureri fizice și, să fim sincere, de mulți nervi. În acele momente, e nevoie de mai mult decât de sfaturi medicale. Ai nevoie de un „cerc al siguranței” format preferabil din soț, duhovnic și câțiva oameni dragi care să-ți spună o vorbă bună. Și, da, să nu ne ascundem după deget, ajută și un mesaj pe WhatsApp la ora două noaptea, când simți că ești singura trează de pe planetă (prietenele știu de ce!).
Un sfat vital: nu uita de tine. Să îți acorzi un minim timp de reculegere personală nu este egoism, ci o condiție vitală biologică. Mie nu îmi reușea mereu, dar mă străduiam să citesc măcar câteva pagini pentru a mă relaxa. Fiecare mamă trebuie să-și găsească propriul mecanism de recalibrare interioară. Pentru mine, Sfânta Împărtășanie și participarea săptămânală (sau chiar mai des) la Sfânta Liturghie mi-a oferit resurse pe care nu le bănuiam că zac în mine.
Copiii au o putere specială: ne forțează să trăim în prezent. Ei ne provoacă să redescoperim bucuriile simple în lucruri mărunte ‒ o frunză, un gângurit, o rază de soare, sau pur și simplu viața. Dumnezeu a rânduit această lume astfel încât prin naștere să ne înnoim și noi. Până pe la 6-7 ani, copiii păstrează o inocență curată. Adesea îi auzim vorbind cu îngerii sau cu Dumnezeu cu o naturalețe care ne taie respirația; sunt convinsă că ei chiar îi văd. Toate aceste momente ne reamintesc nouă, adulților „complicați”, de simplitatea în care ar trebui să trăim și ne dau un „restart” atât de necesar.
Iată-mă la sfârșitul acestei scrisori virtuale, ticsită cu sfaturi... necerute. Draga mea, înarmează-te cu răbdare și multă dragoste. Maternitatea este uimitoare, o cale plină de bucurii, dar și de numeroase provocări; însă, mai presus de toate, este binecuvântarea care ne rescrie inima pentru totdeauna. În bine.
Copilul nu vine în viața noastră doar pentru a fi îngrijit, ci pentru a ne învăța să ne privim viața mai atent. Mai mult decât atât, el ne reînvață să ne raportăm la noi înșine ca la niște copii ai Tatălui Ceresc. Nopțile nedormite nu lasă în urmă (doar) oboseala, ci lumina pe care o „bucățică de om” o aduce în întunericul grijilor noastre. Și… atunci când nu mai poți, nu uita că nu ești singură. Cere ajutor și o să fie iarăși bine!
Andreea Macra
Fotografie de Simona Andrușcă