Scara

Am căutat, plângând, o scară, s-ajung la Tine, Doamne, iară,

dar peste tot mâna-mi rănită nu se lovea decât de lavă împietrită,

zgură stricată și cenușă amară, acolo unde cândva ardea foc și pară.

Ci într-o seară, pe un aspru ger, am dat de două lemne pân’ la Cer.

Priveam: albe, lucioase, fără nici un nod – să urc pe ele, lămurit, nu pot.

Din ce-aș putea să îmi croiesc o treaptă? Mă uit în jur: pustietate stearpă.

Am stat așa o vreme, așteptând, până într-o zi, când, suspinând,

am înțeles: n-am de ales,

prima treaptă o voi croi din mâna mea cea dreaptă.

Urcând, cu fiecare pas, bucăți din mine în urma mea le las,

călcând întâi pe mână, mai apoi pe gură, apoi pe ochii încă plini de zgură,

pe piept, pe inimă, pe rărunchi, o altă treaptă am pus-o din genunchi;

apoi din minte și din simțăminte trepte-am pus, ca să ajung mai sus, mai sus…

Și m-am înfiorat un pic: oare din mine nu mai rămâne nimic?

Ba da, căci eu eram chiar scara către Dumnezeu.

Anca Stanciu