Din când în când fac bine, ăla social, filantropic, de pe fișa postului. Cineva cu o boală și o rețetă urgentă, un drum de plătit la un spital, o investigație nedecontabilă, hrana cea de toate zilele, că dacă n-ai pâine pe masă, împărăția lui Dumnezeu e un vuiet de disperare, orice-ar spune levitanții spiritului.
Am plătit chiria unei studente, două luni, până când mama ei a putut să se angajeze și să o susțină din nou, iar pentru mama ei am vorbit cu un patron, creștin cu inima caldă și vorbă rece, metal tăiat pe diagonală. A luat-o cu milă și compasiune și i-a făcut un loc în firma lui, să-și poată ține copila în școală.
Toți preoții fac asta, știuți sau neștiuți, nu e ceva special. Eu nici măcar nu o fac din preaplinul meu, ci, de cele mai multe ori, din dragostea prietenilor mei. Cei care-mi spun „părinte, în lumea în care trăiesc eu nu se vede țesătura destrămată a vieții, tu ești acolo, fă tu. Cârpește o nevoie în numele meu”.
Din tot ce am făcut în ultimul timp, ceva nu-mi iese din minte. Am cumpărat tort și m-am dus la o familie cu copii mulți. Nu mor de foame, nu mor de frig, se descurcă, la limită, dar se descurcă. Pe jos o podea de lut, multe paturi într-o singură cameră (asta mă deranjează cel mai mult, adulții care dorm în cameră cu copiii lor, nu-i în regulă), dulapuri vechi cu uși ținute într-o singură balama, un bec chior (să nu uit mâine să le duc unul tip led, bieții de ei nu fac diferența între un filamentat de 100 de W, rămas de pe vremea chiorului Pazvante, și un bec modern, dar facturile, aceste declarații de război lunare, o fac). Deși săraci (câți dintre noi n-am fost cândva?), nu e foamete, nu e boală, nici frig și nici disperare în casa aia. Însă lipsește ceva. Sarea vieții, bucuria.
M-am dus cu tort. Mult, divers, frumos. Uluirea copiilor, mâinile lor înfipte în feliile generoase, frișca și ciocolata scurgându-li-se pe bărbie, râsetele, dar mai presus de toate, ochii fericiți.
Uneori, a face binele înseamnă a provoca fericire. A fi milostiv înseamnă a mânca tort cu cineva. A iubi, să înveți pe aproapele tău bucuria.
Bucuria este zahărul iubirii.
Din tot ce-am reușit să fac bine în ultimul timp, ochii copiilor ălora s-au mutat în mintea mea, înveșnicindu-se. Restul le-am uitat, le voi uita, viața vine val vuind (ia te uită, mi-a ieșit o aliterație),
dar să știi, prietena mea dragă, te știi tu, aia cu tortul, de l-ai achitat la cofetărie, când te duci să te spovedești, să citezi în apărarea ta din Petru, la poarta raiului,
Tu ești aia cu tortul care-a bucurat copiii?
Priviți-vă unii pe alții, priviți în jur. Și când puteți, fiți bucuria omului pe care-l iubiți. E neprețuit de dulce.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu
Fotografie de Kh-ali-li / pexels.com