Vreau să relatez o minune pe care Părintele nostru Arsenie Papacioc a făcut-o cu fetița mea, Irina, în vârstă de trei ani, fiind profund încredințată, după mai multe discuții cu Părintele meu duhovnic și cu alte persoane duhovnicești, că este o relatare ce poate zidi bucuria credinței și evlavia față de Sfinții pe care Bunul Dumnezeu i-a proslăvit și îi proslăvește într-o tainică lucrare a Sa. Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui, minunat, ocrotitor și mult-milostiv!
De la bun început trebuie să spun că obișnuiam să-l numesc pe Părintele Arsenie Papacioc „ocrotitorul Irinei”, deoarece, atunci când fetița mea era micuță, a fost o perioadă în care se speria să se împărtășească. A fost strânsă de guriță ca să primească Sfânta Împărtășanie și, de atunci, timp de cinci luni nu a mai vrut să se împărtășească aproape deloc. Mergea până la Sfântul Altar, dar nu se împărtășea, se speria de fiecare dată. Nu pot să descriu ce întristare aveam eu, ca părinte, ce mustrări de conștiință și durere din cauza aceasta... Într-una din duminici, când ea avea doi ani și jumătate, am ajuns cu cei trei copilași ai noștri și soțul meu la Mănăstirea Techirghiol. Acolo l-am rugat pe Părintele Arsenie ca de sus, din Cer, să mijlocească el la Dumnezeu, ca unul ce a fost duhovnic și îndreptător în toată viața sa spre curata împărtășire cu sfintele și de viață făcătoarele Taine. Și, o, minune! În dimineață aceea, Irina s-a împărtășit liniștită și fără frică, și din ziua aceea s-a împărtășit în fiecare duminică.
„Maica Domnului, ai grijă și de fetița mea!”
În 17 iulie 2014, la vârsta de 3 ani și 4 luni, Irina a căzut de la etajul 1 al casei noastre, sprijinindu-se de ceea ce ea numea „plasă de păianjen”, adică plasa de țânțari. Deși supravegheată de soțul meu, într-un moment de neatenție, a căzut de la aproape cinci metri(!), izbindu-se cu capul direct de ciment.
Am găsit-o jos, în curte, cu rochița ei albă plină de sânge, gurița la fel – părea că are limba cu totul zdrobită, nici nu putea să plângă din cauza asta, și curând a intrat în comă. A fost internată la Urgenţe Majore la Spitalul „Bagdasar Arseni” din București, cam la patruzeci de minute după traumatism. Curând i s-a făcut CT, iar medicul care a examinat-o a zis că numai Dumnezeu va hotărî dacă va mai trăi sau nu, că urmează ore critice pentru ea, ore în care creierul lovit are să se tot umfle și că asta în sine este o problemă, din cauza lipsei spațiului în interiorul cutiei craniene. Toate celelalte investigații la organele interne, la oase și la membre au arătat însă că nimic altceva nu fusese rănit. Într-adevăr, în noaptea care a urmat, capul ei s-a umflat foarte tare, iar medicii i-au indus comă artificială prin somnifere.
Între timp, rugam pe Maica Domnului, pe Sfântul Luca al Crimeei, pe Sfântul Nicolae, pe Sfântul Înger păzitor, pe Sfânta Muceniţă Marina, pe Cuviosul Serafim din Sarov, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Efrem cel Nou și pe toți sfinții, noi și toți cunoscuții noștri, preoți și creștini. Văzând durerea din jurul meu, de la salonul de Urgenţe Majore, unde moartea era la pândă la fiecare pat, am început să o rog fierbinte pe Maica Domnului să ne ajute: „O, Maica Domnului, câtă durere este numai aici în salon, dar și în întreaga lume! O, câte rugăciuni se îndreaptă acum către tine! Dar te rog, iartă-mă, vino acum și ai grijă și de fetița mea, sau trimite tu pe cineva să aibă grijă de ea, că tu nu te superi pe cei care îți cer, ci pe aceia care nu îți cer niciodată nimic!”. Şi apoi: „Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim noi, cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc”.
Așa m-am rugat o noapte întreagă. Iar rugăciunea avea în ea ceva ce eu nu realizam atunci: avea în ea cuvintele, binecunoscute de altfel, ale Părintelui Arsenie Papacioc. Abia după ce s-au terminat toate l-am reascultat pe Părintele și am realizat că în noaptea aceea m-am rugat cu cuvintele lui!
„Mi-a spus că îl cheamă Arsenie”
Și o, minune! A doua zi, Irina a deschis ochii, mi-a arătat limbuţa pe care nu mai avea decât un mic semn, ca o mică vânătaie, iar pe seară a mâncat chiar pufuleți cu sare! Apoi repede i s-a dezumflat capul și a rămas de operat o fractură cu înfundare la cutia craniană. La examenul CT, pe lângă câteva fisuri, se văzuse și o așchie de câțiva milimetri care înțepa cutia craniană și creierul. Aceasta ar fi trebuit îndepărtată, iar zona de creier care fusese atinsă ar fi trebuit extirpată.
Urma operația. Irina a zis rugăciunea către Sfântul Înger păzitor în sala de operații, după anestezie a zâmbit și a zis că-i adoarme mânuța. Am închinat-o și i-am spus să stea liniștită, că va veni la ea Sfântul Luca al Crimeii. M-a întrebat: „Cine, acela care semăna cu un doctor?”, și eu i-am spus că da, pentru că el a fost medic chirurg și făcea operații.
După operație am întrebat-o așa, într-o doară, dacă a venit la ea Sfântul, iar ea a zis că da, a fost lângă ea Părintele acela îmbrăcat în negru care ținea crucea în mână și că ei i se părea că vine o muzică de vioară de la crucea Părintelui. Ne-am bucurat așa de mult, iar doctorii confirmau că fragmentul de os nu trecuse de dura mater, deci operația fusese – slavă Domnului! – inutilă, şi nici măcar transfuzie de sânge nu s-a efectuat. Iar Irina tot povestea: „El mă ținea de mâna asta” (și arăta mână dreaptă), „apoi a zis că Sfântul Înger păzitor a avut grijă de mine și că Doamne-Doamne mă iubește”.
I-am arătat atunci mai multe icoane de pe cărticelele cu acatiste pe care le aveam la mine. „Ia, dă să văd!”, zicea. „Nu, nu era așa, mami!”. Apoi i l-am arătat și pe Părintele Paisie Aghioritul și ea a zis că Părintele era așa, ca el, adică semăna cu el, dar nu îl cheamă Paisie, îl cheamă Arsenie... Arsenie Papacioc! „Şi Părintele a zis că nu o să mai fiu răcită!” „Adică bolnavă?” „A, pardon, am vrut să zic bolnavă, dar nu mai știam cum se zice! Aşa a zis Părintele Arsenie!”.
Când am ajuns acasă, am găsit o carte cu poze de-ale Părintelui – ea nu îl văzuse până atunci decât într-o icoană realizată de maicile de la Diaconești. L-a recunoscut imediat: „E el! E Arsenie!”, a zis cu bucurie, și privea spre mânuță ei dreaptă! Tot în ziua aceea a fost pentru prima dată când a mers cu tricicleta așa cum trebuie și a dat la pedale (înainte nu știa aceasta, ci doar se împingea în piciorușe), de parcă era mai în formă ca oricând, iar nu ca după una din cele mai grele încercări şi operaţii.
De atunci e bine, e serioasă, liniștită și iubitoare. Când vrea să-i arate cuiva cât de mult îl iubește, îi sărută mâna, așa cum te-ar săruta pe un obraz, la fel de firesc și de simplu. Noi continuăm să îl numim pe Părintele Arsenie ocrotitorul ei și al nostru, și îi mulțumim Maicii Domnului că a trimis pe cineva care să aibă grijă de ea și că ne poartă de grijă în multe și negrăite feluri, de cele mai multe ori necunoscute nouă.
Dorim să le spunem tuturor bucuria noastră și credința că Părintele este un grabnic, fierbinte și puternic rugător pentru cei ce o cinstesc pe Maica Domnului și îi cer ajutorul părintesc!
Maria, Bucureşti
Din „Ochii prin care vedeam cerul. În memoria Părintelui Arsenie Papacioc”
Editura Corgal Press, 2015
Fotografie de Jonathan / pexels.com
Chipul Părintelui Arsenie Papacioc este pictat de maicile de la Mănăstirea Diaconești