Anca Stanciu de vorbă cu Lavinia Stan (I)

Ce este coaching-ul, cine, de ce și când are nevoie de întâlnirea cu un coach, cum detectăm vocile corozive dinlăuntrul nostru și cum să ne găsim calea, atunci când potecile vieții noastre se bifurcă – iată câteva din provocările la care ne răspunde Lavinia Stan, filolog de formație, coach de vocație și mamă de șase copii full-time.

Anca Stanciu: - Suntem în vizită la Lavinia Stan, care nu mai are nevoie de nici o prezentare. Dragă Lavinia, ești mamă de șase copii, coach și autorul bestseller-ului „Organizatorii de vieți”. În primul rând, să ne lămurim cu toții: ce înseamnă să fii coach?

Lavinia Stan: - Chiar îți mulțumesc și pentru interviul tău, dar și pentru această întrebare, pentru că astăzi îi declaram soțului meu că voi începe să vorbesc mult mai mult despre meseria asta a noastră − și el are aceeași meserie ca mine −, care este blamată în societate din cauză că nu este cunoscută. Mi-am dat seama că, în toți anii aceștia în care eu vorbesc, am ridicat mai mult mingea la fileu psihologilor. Din atitudinea asta a mea „smerită”, le spun oamenilor cât de valoroasă e psihologia. Și acum cred că pur și simplu m-a luminat Dumnezeu: Dar de ce nu vorbești tu și despre meseria ta? De ce nu explici tu oamenilor ce face meseria ta?

Este o meserie-suport, vine în sprijinul oamenilor și este extrem de valoroasă. Doar că este, cum ai spus tu înainte să intrăm în această înregistrare, este nivelul de după partea de vindecare, de după partea de terapie. După ce ai fost la psiholog, dacă ai avut probleme care trebuiau rezolvate sau vindecate, după aceea vine coaching-ul, pentru că se adresează din momentul prezent către viitor. From now on − ce facem de-acum încolo.

- Adică e ca și cum construiești o casă, ai temelia pusă − adică ai fost la psiholog, ești „cu toate țiglele pe acoperiș” − și începi să construiești. Și asta faci tu.

- Asta fac eu!

- Deci tu ești un asistent în construcție, sau faci tu construcția?

- Nu pot să muncesc eu în locul omului. Dar pot să fiu oglinda în care el vede ce funcționează și ce nu funcționează, pentru că eu sunt acolo să captez toate programele mentale pe care le văd că se opun planului lui. Și eu îi spun: Uită-te ce aud în clipa asta, uită-te ce văd în clipa asta...

- Bruiajele.

- Bruiajele, sabotorii... Vocile de sabotaj se aud imediat, instantaneu.

Oprește-te! Asta nu ești tu!

- Dă-mi un exemplu de sabotor pe care îl are cineva, ca să înțelegem mai bine.

- Un sabotor pe care îl întâlnesc foarte des și, ca să poți să lucrezi cu el, [trebuie să-l vizualizezi] − în sensul că, dacă este o voce care se aude în mintea ta, în cap, pur și simplu ești învățat așa cu ea, e ca aerul pe care-l respiri. Noi, când inhalăm, nu stăm să procesăm cât oxigen, cât dioxid de carbon, ce azoturi sunt prin aerul ăsta. Noi îl inhalăm și gata! Așa este și cu sabotorii: îi avem în cap și... la revedere! Funcționăm cu ei. Ei, ca să ajungi să scoți un sabotor din mintea omului, ce facem? Îi dăm formă. Îi spun [unei mame]: „Fii atentă, dacă omul ăsta care îți spune ție în fiecare zi: «Bă, nu e bine ce faci. Nu e bine! Nu e de ajuns! Nu e suficient! Ai făcut tu șapte mii de feluri de mâncare astăzi pentru copiii tăi, dar n-au mâncat la 4 fix, n-au fost toți la masă!»”. Și, dacă ai să vii cu argumente către mama aceasta − de exemplu, că e cel mai recent exemplu: „Bine, dar ai gătit, i-ai dus la școală, ai făcut atâtea lucruri! Este o zi din săptămână − ok, dacă nu reușeai să-i pui în weekend la masă pe toți, [înțeleg să te superi,] dar în cursul săptămânii e cvasi-imposibil, pentru că au programe diferite!” −, argumentația nu ajută, pentru că argumente are și ea. Cu toate acestea, nu simte să nu fie vinovată, pentru că ăla e sabotorul care e înăuntru și spune: „Nu ai reușit! La ora 4 trebuia să mănânce toți copiii!”. Cine spune asta, că trebuie să mănânce toți la ora 4?! Acestea sunt vocile de sabotaj!

- Ne autodistrugem!

- Ne autodistrugem. Și atunci, îi spui: „Fii atentă, dacă ar fi cineva să-ți șoptească chestiile astea, ia descrie-mi persoana asta − vreau s-o văd și eu, ca să avem aceeași reprezentare. Cum arată?”. Măi, și am auzit de foarte multe ori, deci practic de 11 ani meseria asta: „Este ca Baba Cloanța! Are basma pe cap, are furuncul pe nas...”. Măi, asta este reprezentarea aceea de copii, când ne spuneau povești cu Baba Cloanța și noi tremuram sub pătură!

- Deci în sufletul nostru este o Baba Cloanța care nu ne lasă să ne bucurăm...

- Este o voce de hipercriticism.

- Deci nu ne bucurăm. Din ce vine? Din educația pe care am primit-o de la părinți? Dintr-o traumă? Se construiește [în timp]?

- Este o voce care se construiește, se „încuibează”, cum zice la noi Biserica, se „încuibează” în capul nostru și crește încet-încet. Și crescând încet-încet, noi nu ajungem să ne dăm seama cât este de teroristă vocea asta, cât este dăunătoare vocea asta. Și ce este? Ce i-am spus eu unei doamne care − măi, nu vrei să știi ce companie conduce și ce femeie de acțiune este, și cu toate acestea, un program de dezvoltare personală l-a încheiat atât de sumbru, spunând: „Sunt o mamă rea, sunt o prietenă rea, sunt o femeie egoistă...”. Wow! Și i-am spus: „Oprește-te! Asta nu ești tu! Asta este o voce de sabotaj! Am strâns de gât sute în viața mea! Este o voce care se opune vieții. Asta vreau să înțelegi. Este o voce care se opune vieții” − adică sabotorii aceștia nu numai că nu ne lasă să fim fericiți, [ci,] de la un punct încolo, ne erodează energia vitală. Pentru că trăiești cu o chestie din asta în tine care, la un moment dat, devine mult mai grav decât...

- Ca  și cum ai conduce cu frâna de mașină trasă. Depui mult efort, dar nu înaintezi.

- Dar, da, îți mănâncă din energia vieții și da, te poți îmbolnăvi.

O voce care se aude în capul nostru

- Deci ca un coach, tu vezi [aceste voci], tu în primul rând le sesizezi, ai un radar cu care tu le sesizezi. Poți să spui: „Asta te împiedică, ai o frână de mână trasă aici, acolo ai o piedică...”.

- Gestionăm sabotori, cum ți-am spus, pe Babele Cloanțe astea, ne suim pe ele, le strângem de gât! Pentru că nu merge altfel, până creierul nu înțelege cât de toxice sunt și cât de periculoase sunt. Eu acum citesc o carte, doar așa, ca să-mi reconfirme lucrurile acestea pe care le întâlnesc în sesiuni. Este un profesor din Michigan care a studiat, pe niște bani foarte mulți − americanii ăștia, când fac studii psihologice, le fac, nu glumă! Se întind pe ani de zile, au mii de subiecți… −, [deci a făcut studii] pe self-talking, adică exact pe vocile acestea interioare cu care vorbim noi. Și dă exemple foarte concrete de oameni mari, cu cariere impresionante, sportivi, care dintr-odată clachează, sau chirurgi mari, sau scriitori mari, care dintr-odată nu mai pot scrie. Și el spune că secretul stă în această „voce cicălitoare”, îi spune el, sau de autosabotare, sau de critică: este o voce care se aude în capul nostru și care − de asta spun că-s periculoase și că ne iau energia vitală − îți poate distruge cariera.

- De unde vin? Mă gândesc să fac o paralelă cu viața duhovnicească, în care știm toți ce înseamnă lupta cu gândurile.Gândurile au o sursă − adică vin de la diavol, noi știm asta în viața duhovnicească. În psihologie, de unde vin? De unde vin sabotorii aceștia?

- Ei spun că din, exact cum spui și tu, poate să fie un șoc traumatic, poate să fie o experiență care a „încuibat” o astfel de convingere în mintea noastră, că „orice ai face, n-are cum să fie totul bine”, știi? Și să aibă o sursă concretă. Dar apropo de ce spui tu, crede-mă că uneori e înfricoșător și pentru mine când spun: „Ok, vocea aia, dacă ar fi cineva − vreau s-o vezi, ca să avem amândoi aceeași reprezentare, să știm pe cine trebuie să punem pe fugă − cum arată?”. Sunt multe persoane care mi-au spus: „Arată ca un drac!”. Și m-am speriat, am zis: „Fă ceva cu ea, trimite-o de aici! Să plece de aici!”. Pentru că sunt unele lucruri care da, distrug: îți distrug fericirea; după ce-ți distrug fericirea, îți distrug liniștea; după ce-ți distrug liniștea, îți distrug sănătatea. Și uită-te cum te duci în jos dintr-o vorbire cu sine − că asta este.

Acumularea toxică de ordin emoțional

- Și e un stres permanent că nu ești suficient de bun. Dar standardul ți-l pui singur. Adică nu vine cineva să-ți spună că n-ai făcut bine. Tu însuți te [sabotezi]... Eu cred că toți avem chestia asta. Eu, de exemplu, o am.

- Da, ai nevoie de mine. (râde) Asta face coaching-ul. Dar nu numai asta. Are instrumente rapide. Eu, totuși, practicând atât de mult meseria asta, am descoperit și căi de vindecare. Eu cred că mi le-a inspirat Dumnezeu, pentru că au venit în niște momente fabuloase. Am lucrat la un moment dat cu o profesoară de informatică din afara țării, o româncă − făcuse terapie foarte mulți ani, și terapie solidă, pe traumele din copilărie, și cu toate astea mi-a spus: „Încă simt că e ceva acolo...”. Și, vorbind cu ea, ea a scos metafora asta: „Îmi simt corpul ca un butoi”. Și, în clipa în care a zis: „Îmi simt corpul ca un butoi”, măi, Dumnezeu m-a luminat să spun: „Orice butoi are un cep!”, și i-am spus: „Fii atentă, jos, la butoiul ăla, e un cep! Cu mine, tragi de cepul ăla și hai, lasă să curgă ce-o fi acolo, supărare, tristețe....”. Vreau să spun că a zis că a „curs” din ea − adică ori de câte ori se așeza în pat și încerca să închidă ochii, vizualiza instantaneu cum pe cepul ăla se scurge din ea permanent ceva, nici nu îndrăznesc să spun ce...

- Ceva negativ.

- Foarte negativ. Cert este că, în mod natural și fără să facă nici o schimbare de dietă, a slăbit 15 kilograme! Eu, când am văzut-o după luni de zile, n-am recunoscut-o. Și mi-am dat seama câtă acumulare toxică este în noi, care este de ordin emoțional, și nimic altceva. Da, coaching-ul are și instrumente de genul acesta, dar focusul principal al coaching-ului este să-ți elibereze mintea de sub teroarea și de sub influența sabotorilor, să-ți limpezească un pic calea, ca să poți să vezi ce ai în față, către ce te îndrepți și ce intenții ai. Ca să ai un demers intențional, nu de întâmplare − adică să se facă viața ta.

(va urma)

Interviu realizat de Anca Stanciu

Fotografie de cottonbro / pexels.com

VIDEO aici!