Ne vorbește Arhimandritul Emilianos Simonopetritul († 9 mai 2019)
Dumnezeu nu binecuvântează atunci când noi, disperați, punem presiune asupra copilului. Să salvăm libertatea copilului! Dacă păstrăm libertatea copilului, dacă suntem atenți și politicoși ‒ precum Hristos, Care atât de simplu și de delicat a plecat din mijlocul lor, fără să-i silească ‒, dacă vom face și noi așa, atunci… ce se întâmplă?
De vreme ce nu există forțări, pretenții, constrângeri, iar înăuntrul nostru nu există nici grijă exagerată, nici neliniște… Niciodată în neliniște, în alergătură, în stres, în certuri, în exagerări, în plângeri, în cârtiri nu ne aude Dumnezeu! Numai în tăcerea noastră, în liniștea noastră ne aude Dumnezeu. Pacea noastră, blândețea, nepătimirea, credința noastră, rugăciunea – acestea sunt cele ce ne dau dulceața pe care o răspândim în jur, iar copilul o gustă și se bucură de ea.
E de la sine înțeles însă că această legătură și lucrare duhovnicească nu va anula darurile pe care i le vom face copilului. Și care sunt aceste daruri? Pacea noastră, iubirea noastră, blândețea pe care am dobândit-o, studiul cărților sfinte pe care-l facem, aprofundarea, măsurile pastorale pe care le luăm, postul nostru... Fără post e cu neputință să mântuim chiar și un singur om! Nici măcar un șoarece n-o să mântuim în vecii vecilor, dacă nu postim! Și, dacă avem cumva impresia că am mântuit vreun om, trebuie să știm că alt postitor l-a mântuit pe omul acela.
Adevărata noastră pedagogie, libertatea noastră, relația noastră duhovnicească cu copilul, toate acestea nu fac decât să-l pregătească pentru Împărăția Cerurilor. Și mai ales rugăciunea noastră ‒ luați aminte ce vă spun acum: prin rugăciunea noastră să-i așezăm pe copii, nu să le predicăm, ci să-i așezăm, ca pe niște copiii bolnavi, pe scaun, înlăuntrul nostru.
Înlăuntrul meu, în rugăciunea pe care o fac, în centrul meu, aici, în mine, să-i adun pe toți copiii mei; să-i cuprind pe toți, să-i trag înlăuntrul meu! Ce înțeleg prin acest „înlăuntrul meu”? Înțeleg inima mea și, mai ales, simțirea prezenței lui Dumnezeu.
Când spun: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine...”, acest „pe mine” să fie trupul meu; trupul meu e Trupul lui Hristos, iar copiii mei sunt în Trupul lui Hristos. Aici, deci, să-i caut pe copiii mei, nu în mintea mea, gândindu-mă că „Ăsta e la Agrinio... celălalt în Creta... celălalt s-a pierdut... A, ăsta și-a scos rasa! A, celălalt taie frunză la câini!”.
Nu, nu! Sunt copiii lui Dumnezeu! Au suflet înlăuntrul lor! Aici, în mine, înlăuntrul meu, îi am pe toți, cu pace, cu pace, fără teamă! Să spun, cu pace: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine...” și acest „pe mine” să însemne Costin, George, Manole, Părintele Teodor care și-a lăsat mănăstirea, Părintele Mihail care s-a căsătorit, sărmanul, chiar dacă nu era voie... În „miluiește-mă pe mine” includem întreaga lume.
Când facem asta, ei bine, când mă topesc ‒ „Măi, măi, măi, ce am eu înlăuntrul meu: și pe Dumnezeu, și oamenii! Tot pământul și cerul este înăuntrul meu!” ‒, când înțeleg toate acestea, atunci pot să spun cuvântul prorocesc: „Iată eu și copiii pe care mi i-ai dat, Dumnezeule!” (cf. Isaia 8:18). Dar nu-l pot spune dacă nu-i am pe toți în inima mea și dacă nu-i cuprind și pe ei dimpreună cu Dumnezeu!
Din „Familia Ortodoxă”, decembrie 2022
Traducere de Părintele Theologos