Să ne ţinem de veşmântul Maicii Domnului!

Ne vorbește Stareţa Macrina Vassopoulos 

Ce frumuseţe avem în mănăstire! Însă patimile şi slăbiciunile noastre nu ne lasă să ne desfatăm de ea. Cum făceau Sfinţii? Se sculau noaptea şi spălau hainele bolnavilor, îi slujeau pe săraci. De ce? Aveau dragostea dumnezeiască. Noi cum trebuie să fim aici în mănăstire? Să ne zboare inima, să nu cârtim! Când suntem la mica noastră ascultare şi cineva are nevoie de ajutor, atunci toţi să dăm fuga să-l ajutăm, pentru dragostea lui Hristos. La aceea care ridică cea mai mare greutate în ascultarea ei să mergem cu toţii şi s-o ajutăm. Împreună-lucrare şi râvnă. Când eram în lume şi terminam mai devreme decât celelalte lucrătoare, nu mă simţeam bine să nu lucrez, ci mergeam şi le ajutam, ca să terminăm toate împreună. Exista o mulţumire reciprocă, armonie, dragoste şi susţinere. Iar când ne despărţeam, plângeam. Cu atât mai mult în mănăstire, să mergem toate împreună, pentru dragostea lui Hristos, să ajutăm, şi să nu „concureze” una pe cealaltă. Dumnezeu va vedea paşii fiecăreia dintre noi. Trebuie să ne ostenim ca să-L vedem pe Hristos. Este trebuinţă de silire, afară de caz de boală. Iar dacă cineva poate să ajute şi nu o face, ci se protejează pe sine, nu se va desfăta. Cum îşi aşterne omul, aşa va dormi. Lucrează mult? Mult va fi răsplătit.

Atunci când lucram, spuneam Rugăciunea ‒ „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” ‒ şi nu vorbeam, şi aveam folos atât trupesc, cât şi sufletesc. Când se osteneşte cineva, nu-l lasă Dumnezeu; îi umple cufărul cu „arginți”, îl umple cu virtuţi. Şi astfel, încărcat cu ele, merge la Cer. Nimeni nu face aceasta nici pentru Stareţă, nici pentru Stareţ, ci pentru Maica Domnului. Dacă va gândi aşa, nu numai că va fi cuprins de râvnă, ci va voi că toată pardoseala mănăstirii s-o lingă cu limba, atât de multă bucurie simte! Pentru toate acestea, monahia va fi răsplătită de Maica Domnului şi va primi Har în sufletul ei, mai ales când face fiecare lucru cu smerenie, prihănindu-se pe sine și zicând: „Eu nu fac nimic, ci Dumnezeu îmi dă putere să le fac pe toate”. Şi acestea nu le vom vedea aici, ci le vom vedea în Cer.

Ce fericire! Om liber! Rai!

Când omul rosteşte „Doamne Iisuse” nu se poate manifesta, nu poate striga şi vorbi. Harul lui Dumnezeu îl face blând, smerit. Este cu neputinţă ca Dumnezeu să nu-i înmoaie inima. Câte dulceaţă simte atunci când rosteşte Rugăciunea! Vorbăria în deşert, văicăreala, discuţiile întrerup comuniunea cu Dumnezeu şi aduc tulburare. Una nu se abţine şi-i spune alteia gândul ei, iar aceea încărcată seamănă răul, iar apoi nu mai poate face nici rugăciune, nici îndatoririle ei, nici chilia nu-i mai place şi nu se poate odihni nicăieri.

Este trebuinţă de smerenie în sufletul nostru. Prin smerenie ne vom mântui. Dumnezeu ne va dărui mult Har. Omul, prin Rugăciune, simte dumnezeiasca mângâiere, măreţia cerească. În mănăstirea noastră există mireasmă duhovnicească. Nevoinţă şi pregătire pentru cele cereşti. Sufletul, când merge cu bucurie la ascultare şi nu vorbeşte împotrivă, nu are teamă de nimic. „Să fie binecuvântat” şi „Iertați”... Ce fericire! Om liber! Rai!

Dacă nu vărsăm sânge, nu primim Duh. De aceea trebuie să ne silim pe noi înşine. Când vom jertfi sinele nostru, vom dobândi trăiri duhovniceşti. Trupul nostru este ca şi calul, vrea să doarmă, vrea să mănânce, vrea îngrijire, vrea trai bun. Se îngreuiază să facă cutare lucru, se îngreuiază să facă celălalt, şi omul se leneveşte şi nu mai are râvnă nici pentru cele trupeşti, nici pentru cele duhovniceşti. De aceea, să ne nevoim şi să facem voia lui Dumnezeu, să-I iubim mult pe Hristos şi pe Maica Domnului. Dacă ne vom ţine de poalele veşmântului Maicii Domnului, ne va duce în Rai. De veșmintele ei să ne ţinem și să-L iubim mult pe Hristos. „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău, din tot cugetul tău...”. Ce lucru frumos, ce măreţie este să-L iubim pe Dumnezeu atât de mult, încât să „ne dăm sufletul”!

Din Stareţa Macrina Vassopoulos, „Cuvinte din inimă”,

Editura Evanghelismos 2015