Să ne silim să avem continuu Harul în inimă!

Stareţa Macrina Vassopoulos

Cel mai mare dar pentru om este luarea-aminte şi apoi Rugăciunea. Când suntem cu luare-aminte, atunci vom avea şi Rugăciune. Când mintea noastră se află continuu la cele cereşti, ne pregătim tronul inimii, iar gura ne-o facem biserică; şi atunci veţi vedea ce va simţi inima noastră! De aceea trebuie să ne rugăm. Dumnezeu ne-a dat gura ca să-L lăudăm neîncetat şi să-L slavoslovim. De aceea, să nu iasă din gura noastră cuvânt murdar, vorbărie deşartă, trăncăneală și râsete. Când sugem continuu o caramea, câtă dulceaţă nu simţim? Când avem neîncetat numele lui Dumnezeu în gura noastră, ce va simţi inima noastră? De aceea și noi trebuie să ne silim să avem continuu Harul lui Dumnezeu în inimă.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că monahul încă de aici, de pe pământ, trebuie să simtă măreţiile lui Dumnezeu. Adică trebuie să simţim Harul lui Dumnezeu, dulceaţa, mireasma, fericirea, prefacerea pe care ne-o aduce dumnezeiescul Har. După aceea vezi cum lacrimile curg potop, fără să vrei. Şi sunt atât de dulci, atât de fierbinţi, atâta măreţie au, încât mintea omului nu poate să înţeleagă, dar sufletul lui se desfătează. Dumnezeiescul Har dăruieşte o măreţie care nu seamănă cu bucuria pe care o dau bogăţiile şi slava lumii ‒ atât de frumoasă este viaţa noastră, atât de îngerească!

Spun unii că în biserică sunt mai mulţi sfinţii îngeri decât răsuflările noastre. Gândiţi-vă ce se întâmplă în biserică în vremea Dumnezeieştii Taine! De aceea omul trebuie să stea neclintit și să-şi aibă mintea îngenuncheată la picioarele lui Hristos şi ale Maicii Domnului, şi să spună cu multă luare-aminte cuvintele Rugăciunii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, cu simțire. Și astfel vor veni stările duhovniceşti.

Harul lui Dumnezeu îl face pe om să spună: „Pe cine voi primi acum, pe cine voi gusta? Cum să împodobesc tronul sufletului meu?”. Dacă atunci când aşteptăm o persoană oficială, ne îngrijim să împodobim casa cu lucrurile noastre cele mai de preț, cu aurăriile noastre, cu catifelele noastre, când trebuie să ne împărtăşim, cum trebuie să ne apropiem de Dumnezeiasca Taină pentru a-L primi pe Hristos?

„Înlăuntrul nostru să nu existe nici o pată”

Dumnezeul nostrueste un„Dumnezeu gelos” (Ieșire 20:5),nu vrea ca inima noastră să fie împărţită,s-o dăm în dreapta şi în stânga, ci să fie în întregime dăruită Lui.Iar când Îl iubim mult, veți vedea cum ne va împodobi! Gândiţi-vă ce nu-i dăruieşte un mire pământesc miresei sale! Şi inel, şi haină, şi câte altele. Dar Mirele ceresc ce nu-i poate da miresei Sale! Gândiţi-vă ce bucurie se face în Cer şi cât de mult se bucură Mirele de mireasa Sa! Dar aceste lucruri au trebuinţă de adunare a minţii, pentru că mintea noastră se împrăştie la cele pământeşti. De aceea, cu cât mai mult ne adunăm mintea la măreţiile lui Dumnezeu, cu atât sufletul începe încetul cu încetul să le vadă. Şi, când Îl simte pe Hristos în inima sa, nu mai vrea nimic, nici să mai trăiască, ci caută un loc întunecos, ca să se închidă în el şi să se tânguiască. Astfel de lucruri cereşti dăruieşte Hristos.

Câtă frumuseţe va avea, câtă veselie va simţi, de va ajunge să spună: „Cine-mi va da aripi ca de porumbel, ca să zbor şi să mă odihnesc?” (Psalmul 54:6), iar alteori, din pricina Harului pe care-l simte, va voi să aibă mulţi ani înaintea sa, pentru a lucra pentru Dumnezeu cât mai mult cu putinţă. Și cu cât se osteneşte cineva mai mult, cu atât primeşte mai mult Har.

Să vă feriți de vorbăria în deşert, pentru că prin ea omul pierde, se stinge măreţia din sufletul său. Chiar şi un bob de metanie dacă am săvârșit în plus, şi pe acesta ni-l va scrie îngerul. Un şirag de metanii, un gând bun să-l punem deoparte, iar pentru toate Hristos ne va răsplăti. Și, când va veni ceasul să plecăm spre cealaltă viaţă, le vom lua şi vom merge cu ele la Hristos. Aşa îţi pregăteşti bagajele din timp şi, atunci când va veni ceasul să pleci, ai valizele pregătite, le iei fără osteneală şi treci neîmpiedicat vămile.

Să luăm aminte să nu facem compromisuri în mintea noastră. De pildă, dacă mintea noastră a fost ispitită de vreun gând, să nu-l ţinem în minte, ci îndată să-l alungăm. Să ne legăm sufletul cu o sforicică de mijloc. Merge să cadă în prăpastie? Trage-l. Merge să cadă în lac? Trage-l. Se împiedică şi cade? Ridică-l.

Nimic să nu ţinem înlăuntrul nostru; să nu existe nici o pată.

„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”

Cand cineva simte Rugăciunea, nu vrea s-o mai lase. Îmi aduc aminte de o soră care spunea mult „Doamne Iisuse...”, iar din multa silire a inimii ei, scuipa sânge. Ce să faci cu bunătăţile pământeşti, de vreme ce nu au nici o valoare? Când mintea se înalţă la Dumnezeu, până şi mâncarea pe care o ai nu mai vrei s-o mănânci, ci îți vine s-o arunci sau s-o dai la alții.

Milostivirea lui Dumnezeu este un abis neajuns, pe care nu-l poate cuprinde cugetul omului. Părinţii care simţeau măreţiile lui Dumnezeu puteau primi toate darurile Lui, dar când venea milostivirea lui Dumnezeu, nu o mai puteau răbda şi cădeau la pământ.

Să îmbrăţişăm Rugăciunea, s-o facem engolpion în inima noastră. Atunci vom vedea războiul diavolului şi ajutorul lui Hristos. Oriunde merge şi oriunde stă, omul Rugăciunii simte mireasmă şi dulceaţă. Cu Rugăciunea, adică cu dumnezeiescul Har care-l umbreşte, omul face minuni. Înlăuntrul Rugăciunii, sufletul aude glasuri îngereşti şi vede slava şi măreţia lui Dumnezeu. De vom avea neîncetat numele Lui în gura noastră, oare Dumnezeu, Care are atâta dragoste, nu ne va îndulci?

Din Stareţa Macrina Vassopoulos,„Cuvinte din inimă”,

Editura Evanghelismos 2015

Traducere de Ierosch. Ștefan Nuțescu

Icoană de Elena Murariu