A doua oară când trăiesc cu intensitate simțirea asta... Și cât aș vrea să pot fi mereu așa! Așa cum am simțit atunci, la Sfântul Paisie, și azi...
Adie cu petale albe de cireș. Cer senin și glasurile jucăușe ale copiilor. Au în vizită câțiva prieteni și am prins un răgaz să scriu, pentru că neapărat vreau să notez, să nu uit ‒ o, de-aș putea să nu uit trăiri, chemări ale Tale!
Spre dimineață visam că eram cu copiii la o intersecție de drumuri, cu alți tineri, undeva la bunici. Alergam cu mâncarea după ei, iar ei se ciondăneau, tinerii se curtau, zâmbindu-și. Privindu-i, cugetam: Iată omul... din copilărie, din tinerețile sale e aplecat a-și trăi ale sale... zburdă, caută să-și împlinească firescul. Apoi, brusc în inimă a răsărit acel ceva, nu știu cum îi pot spune, întâlnirea cu Dumnezeu, veșnicia, simțirea Raiului... Și iar cugetul: Dar de câte ori, Domnul meu Preasfânt, de câte ori are omul pe pământ aducerea aminte reală, de dincolo de moarte, de Tine? De câte ori se înclină omul către Răsăriturile Tale? Viețuim aici, ca într-o buclă de timp, ca într-un univers uneori sieși de ajuns, însă acei fiori ai Vieții celei veșnice, ai eshatologiei (sună prea științific, dar nu știu cum să-i spun altfel), arareori îi intuim dincolo de granițele momentului. Atunci, undeva între veghe și vis, mi s-au deschis, ca într-un portal al ființei, amintiri în care m-am întâlnit cu Tine. În care Te intuiam... Sfințenia Ta, dragostea Ta dulce.
Majoritatea erau legate de cineva, cineva drag căruia se cuvine a-i păstra discreția fiind încă în viață, slavă Domnului! Acele clipe frământate în emoții când urma se ne întâlnim, ceasurile pe care le petreceam împreună la o cină. Uneori nu îndrăzneam să vorbim mult, dar prezența Sfinției Sale, plină de Har, orientată mereu în perspectiva mântuirii, ne făcea să trăim înlăuntrul nostru ceva unic, sfânt, temător cu acea teamă dumnezeiască. E de ajuns să cunoști un astfel de om, să stai puțin în preajma lui, apoi chiar și doar să te gândești la el, să te rogi pentru el. Faptul că înlăuntrul său trăiește perspectiva Împărăției, că bate o inimă îmbibată în rugăciunea minții, te face și pe tine să tresalți la adierea Duhului.
Și m-am trezit, deși răcită cobză, înmuiată în lumina aurie a nostalgiei după Cer, după Rai. Raiul... Doamne... Raiul Tău... unde sălășluiești Tu... Și mi-am amintit exact același simțiri de la Sfântul Paisie: astfel trebuie să fie mama pentru copiii ei – o bucățică de Rai. Luată cu grijile zilei, cu ciorbița, ciorăpeii, igiena, temele, pianul, atletismul, certurile dintre ei, dorința unei educații frumoase, uit... uit mereu că toate trec. Indiferent dacă văd sau nu copiii acum, eu, mama, trebuie să le fiu mereu o ferestruică spre Rai, un Răsărit interior de prospețime a Luminii și tresăltării inimii.
Ei acum nu știu, nu observă, nu pricep, dar cu adevărat în alcătuirea lor se înfiripă chemarea. Iar cândva, ea va lucra. Da. Dar eu trebuie neapărat să mă retrag adesea din grija și intenția, chiar bună, pentru ei. Trebuie doar să-mi amintesc Raiul simțit, să Te las să răsari, să ascult adierea și susurul Tău prin văile ființei mele... Raiul este viu, pulberea Luminii Sale necreate va ninge în pământurile copiilor, va ninge cândva cu doruri, cu amintiri, cu chemări sfinte și trăiri neprihănite despre Tine.
Același lucru l-am trăit la Sfântul Paisie, minunatul Sfânt Paisie Aghioritul.
Eram în pelerinaj. Aveam în brațe un buchet uriaș pentru dânsul. Și câteva mici prinoase. Stăteam la rând, în mulțimea uriașă, ca să i ne închinăm la mormânt. Mă rugam pentru toți și toate. Și, fiind în diverse frământări cu creșterea și educația copiilor, îl întrebam mereu ce și cum. Iar când am ajuns lângă zidul de jos, în dreptul clopotniței, am început să simt o inimă nouă în pieptul meu. Și am simțit astfel tot timpul cât am mai stat acolo. În pieptul meu, Sfântul Paisie mutase parcă un peisaj din Rai... Trăiam ușor, nevinovat, firesc parcă, însă un firesc duhovnicesc, dragostea dumnezeiască a Raiului.
Era ca o transparență lăuntrică a curăției, a bunătății și mai ales a sfințeniei. După cum știm, nu încap în cuvinte cele ale Duhului. De aceea, nu știu cum aș putea rosti acele simțiri... Sfințenie și iubire... Iubire și sfințenie... Rai, Rai de taină, și iar Rai... Să ne iubim copiii cu Iubirea Raiului. Aceasta să fie lucrarea de căpătâi a mamei. Iubirea sfântă. Restul, pe cât se poate.
Nu sunt la măsura acestor chemări, însă cât mi-aș dori să fiu... mama purtătoare de Rai, myrophori (purtătoare de mir)... Mama cu cireși înfloriți în florile fecioriei... Mama, un metanier întins până la poalele Cerului... Mama, grădina Raiului însorit în sfânta Lumină a Învierii, prin care zburdă copiii în râsete cristaline.
Da, da... chiar așa aș vrea să mă prefac într-o pajiște scăldată în pulbere de lumină sfântă, să tresalt de prezența Ta, precum firul ierbii se leagănă la cea mai mică adiere a vântului. Iar pașii copiilor mei să alerge printre flori de câmp sub Cerul Tău... Da, da... să iubesc nesfârșit, fie și fără vorbe ori fapte, doar să-i iubesc cu simțirea Raiului, să-i privesc adesea, îmbrăcându-i în haina Ta, să-i îmbrățișez strâns și blând, cât mai ades, în mireasma Raiului Tău...
Maria Tudor
Fotografie de Cristina Răileanu
Articol publicat inițial pe Doxologia.ro