Logo

Să ne cunoaștem bunicii! Sfânta Blandina

Data Publicării

Sfinții la care ne uităm cu binoclul invers...

„Ce trist este că putem uita pe morții care ne-au dăruit viitorul! Noi am iubit traiul bun, ei au îndurat foamea. Noi am fost leneși, ei s-au sfârșit de osteneli. Noi am voit să fim glorioși prin copilăriile vanității și ale egoismului, ei ne-au arătat că nu e altă glorie decât aceea de a da viața ta pentru altul. Noi am plâns deznădăjduiți asupra mizeriilor noastre atunci când norocul și-a întors fața de la noi, ei au rămas liniștiți. Căci lor nu li se putea lua decât viața, iar ei o dăruiseră dinainte”.

Nu, nu este vorba de un discurs din Antichitate, nici de vreo cuvântare a unui maestru de retorică! Este cuvântul de deschidere a anului universitar 1919-1920, rostit în Aula Universității București de profesorul Vasile Pârvan. E drept că auditoriul era format din profesori și studenți peste ai căror colegi nu se bătătorise încă pământul care-i îngropase pe front. Și totuși...

Noi, generația de mijloc a României, suntem nepoții acelor „morți care ne-au dăruit viitorul”. Nu niște strămoși îndepărtați, nu niște străini, ci bunicii noștri au trăit povești de viață de neînchipuit! Au luptat pe front, au fost deportați în ținuturi înghețate, au zăcut prizonieri în lagăre cu ploșnițe și tifos, și-au risipit tinerețea prin temnițe, și-au tăinuit libertatea în munți și în crăpăturile pământului.

Copii fiind, n-am știut să ne iscodim bunicii cum se cuvine, iar când ne-am deșteptat, era prea târziu. Mulți dintre ei au rămas pentru noi doar niște chipuri vagi din fotografii îngălbenite. Dar jarul răscolit iscă flăcări. Fotografiile pot prinde viață dacă răscolim amintirile, arhivele sau propriile lor însemnări.

O astfel de răscolire (poate și răscoală) este colecția „Să ne cunoaștem bunicii”. Fără pretenții de originalitate, și cu atât mai puțin de exhaustivitate, ea își propune să depene, rezumativ și ilustrat, poveștile unora dintre bătrânii noștri frumoși, ca să știm cine suntem și cum s-ar cuveni să fim.

Primul volum al colecției este dedicat unei bunici de Sinaxar: Blandina de la Iași. Cititorul va afla aici câte puțin din toate: drama Basarabiei cedate în 1940 fără un singur foc de armă, tragedia românilor deportați în Siberia, povestea unei familii risipite, destinul unei femei în care puterea lui Dumnezeu a biruit atotputernicul regim bolșevic.

Nu este o poveste care a fost odată ca niciodată, ci una actuală, vie, mustind de multe din durerile, greutățile și impasurile pe care le aflăm în viața de zi cu zi. Din ghețurile Siberiei la Iași, povestea ei este o risipă de frumusețe și suferință, o lecție de viață și o lecție de istorie.

Însă mai mult și mai prețios decât atât, viața Blandinei Gobjilă este, pentru cititorul profund, o nerostită însuflare spre zbor, spre un ideal cu ecou în veșnicie, fără de care, cum același Vasile Pârvan spunea, „sensul vieții individuale ajunge, în vreme de pace, o icoană slută a preamăririi de sine întru nevoile animalice ale vieții”.

În fond, sensul vieții individuale este sfințenia. Nu una cocoțată acolo unde – cu ușurință și ușurare – decretăm că noi nu putem ajunge, ci una firească, a simplității și credinței bunicilor noștri. „Dar noi”, cum șugubăț ne mustră Părintele Rafail Noica, „am pus pe sfinți pe un piedestal cât se poate de înalt și îndepărtat de noi și ne uităm la ei cu binoclul pe partea greșită, ca să fie încă mai departe, și ne mirăm cum de nu ajungem acolo!”.

Întâlnirea după gratii

Inginerul Gheorghe Gobjilă a fost dus mai întâi la Securitatea raionului. Zadarnic a mers Blandina acolo zile în șir, căci șeful Securității nu i-a dat nicio lămurire. În cele din urmă, revoltată, i-a strigat:

– Dacă legea dumneavoastră vă poruncește să luați la închisoare oameni nevinovaţi, luaţi-mă şi pe mine, că aşa este bine: soţia să sufere alături de soţul nevinovat!

După două săptămâni, Gheorghe a fost transferat la închisoarea din Tighina. Deoarece în dreptul penal sovietic nu exista acuzația de „bun român și creștin”, au hotărât să-l acuze de „spionaj în favoarea României”. Singura „probă” erau cererile pe care familia Gobjilă le făcuse în repetate rânduri pentru a pleca din Basarabia. Cum Gheorghe refuza să-și recunoască această vină închipuită, l-au bătut sălbatic zi și noapte: l-au călcat în picioare cu cizmele, i-au distrus stomacul, plămânii și rinichii. După șaptesprezece zile de bătăi, i-au spus:

– Dacă nu semnezi că ești spion, o arestăm imediat și pe soția ta și îți va rămâne copilul pe drumuri!

– Și dacă semnez, o lăsați în libertate?

– Sigur, doar suntem oameni de cuvânt! i-a răspuns fără să clipească anchetatorul.

Și Gheorghe a semnat „de bunăvoie” declarațiile fabricate de NKVD, cu nădejdea că își va salva familia. Românii încă nu cunoșteau cât valora „cuvântul” comuniștilor.

Într-o zi, pe când golea hârdăul afară, a auzit o voce slabă strigând-o pe nume. Și-a ridicat mirată ochii și a încremenit. La ferestra camerei de la etajul șase al catedralei, a zărit chipul soțului ei, slab și galben ca ceara. În zilele ce au urmat, a putut vorbi pe furiș cu el și așa a aflat ce i se întâmplase la închisoarea din Tighina, cum fusese bătut sălbatic și cum semnase că este spion ca să o salveze pe ea de arestare. Și iată că acum se întâlneau după gratii!

Revederea lor nu a durat mult timp. Într-o zi, Gheorghe i-a spus cu glas stins:

– Pe noi ne scot de aici, nu știu unde ne vor duce, dar simt că nu ne vom mai vedea niciodată. Dacă Dumnezeu îți ajută să te eliberezi, transmite-i fiului nostru dragostea mea. Să-i spui că eu am murit nevinovat, în chinuri grele, și că-l rog să fie totdeauna om de omenie și cinstit!

Acesta a fost testamentul lui Gheorghe Gobjilă, fiu de preot din Basarabia. Blandina l-a păstrat cu sfințenie în inima ei, cu nădejdea că va veni ziua când va putea să-l împlinească...

Fragmente din cartea „Povestea Blandinei, din gheturile Siberiei la Iaşi”, Editura Bonifaciu 2026


Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!

Lasă un comentariu