Să fim întotdeauna uimiţi înaintea Domnului!

Ne vorbește Arhimandritul Emilianos Simonopetritul

​Zilele care au trecut au fost binecuvântate, pentru că Dumnezeu, „Care cercetează inimile şi rărunchii” (Psalmul 7:10), vede şi cunoaşte dorurile noastre, planurile noastre şi luptele noastre. Astfel, fie ca tot ce săvârșim să se facă lucru ziditor şi duhovnicesc în noul an!

Am străbătut toate cele douăsprezece zile de la Nașterea la Botezul Domnului atât de frumos, cu trăirea Tainelor lui Hristos, cu dorirea şi înconjurarea altarului. Am trăit la fel ca Psalmistul care, deşi era împărat, înconjura tot anul cortul lui Dumnezeu, aducând jertfă de laudă şi strigăt de bucurie (cf. Psalmul 25:6-7). Bucuria era rodul şi răspunsul lui Dumnezeu la jertfele de pace, la jertfele de bucurie și la jertfele pentru păcate pe care le aducea acesta, ca să arate plinătatea cu care inima lui înconjura jertfelnicul. La fel am făcut şi noi în toate aceste zile.

Și la fel am făcut şi astăzi, la​ praznicul Arătării Sfintei Treimi. Sfânta Treime S-a arătat şi, ori de câte ori ne-am pleca noi capetele, ar fi mult prea puţin înaintea acestui mare eveniment. Parcă astăzi Iordanul cel neînsuflețit s-a întors înapoi, animalele s-au ascuns şi au încercat tainic să pătrundă taina care se săvârșea. Până şi puterile cereşti tremurau cand l-au văzut pe Ioan plecându-și mâna peste capul Ziditorului întregii vieţi. „S-au înfricoșat”, zice, „puterile cerurilor”. Înaintea inimilor noastre se petrec ​înt​âmpl​ări mari şi înfricoşătoare. Chiar şi atunci când inimile ne sunt prinse cu problemele şi visurile noastre personale, Domnul primeşte să vină şi să revină ca glas şi ca prezenţă.

„Glasul Domnului peste ape”, zice un tropar. Domnul a venit peste ape multe. „Glasul Domnului peste ape” se aude la Iordan, sus în ceruri, dincolo de tărie, oriunde există apă. Domnul „S-a arătat ca să sfinţească apele”. Oriunde sunt ape, acolo vine Hristos ca să le sfinţească.

„Veseleşte-te, pustie însetată!”

Dar oare Domnul nu vine şi în apele propriilor noastre păcate, ca să tune şi, odată cu acest cutremur, să ne facă şi pe noi să ne ​înfricoşăm şi, aşa cum s-a întors Iordanul înapoi, tot aşa să se întoarcă înapoi şi greşelile noastre, păcatele, fărădelegile, gândurile rele şi patimile noastre? Iar apele în care vine Domnul ca să umble nu sunt oare gândurile noastre frumoase şi duhovniceşti? Nu vine tocmai ca să le sfinţească? Oare apele cele multe nu sunt luptele noastre, privegherile noastre, nu sunt oare toate acele avântări şi înălțări ale sufletului nostru către Domnul? Nu sunt oare acele ​înconjurări ale altarului pe care le facem ziua şi noaptea? Domnul vine ca să le sfinţească şi pe acestea. Tot ce găseşte în​lăuntrul nostru, tot ce ne inundă ca apa, El sfinţeşte, îl face al Său, îl umple cu propria Sa prezenţă.

Una dintre prorociile Teofaniei spune: „Veseleşte-te, pustie însetată!” (Isaia 35:1). Pustie însetată, vino să te veseleşti, pentru că vei primi atâta apă, încât vei ajunge izvor, vei fi inundată! „Pustie însetată” este pământul uscat, cu totul sec, pământul din care lipseşte cu desăvârşire umezeala şi vlaga, din care lipseşte Dumnezeu. Această „pustie însetată”, care poate fi umplută de Domnul, este propria noastră existenţă, propriul nostru suflet, propriile noastre cuvinte sărace, visurile noastre, luptele noastre de nimic, realizările noastre mincinoase, care nu sunt altceva decât manifestări foarte mărunte ale prezenţei lui Dumnezeu. De aceea imnograful, adresându-se lui Hristos, Îi spune: „Locuieşte Tu Însuţi în sufletele noastre, Iubitorule de oameni!”, intră Tu în sufletele noastre uscate şi seci, pentru că trăiesc fără Tine! Fă-Te Tu apa care le va adăpa, ca să nu mai înseteze niciodată!

Dar Dumnezeu nu face asta atunci când îi închidem toate „porțile” şi nu mai poate să pătrundă la noi, când ochii noştri, gura noastră, nasul şi urechile noastre sunt deschise spre o mie de lucruri, şi numai pe El singur Îl uită, şi poate că-şi aduc aminte de El numai în câteva clipe, la canon sau la slujbă. Însă, Dumnezeul meu, „locuieşte Tu Însuţi” în​lăuntrul nostru! Oricât Te-am strâmtora noi, oricât Te-am împiedica, oricât Te-am sili prin îndepărtările noastre de Tine − prin gândurile noastre, prin caracterul nostru, prin închiderea ochilor noştri duhovniceşti şi sufleteşti −, Tu acceptă să intri, forțând „porțile” cele închise, desființând distanţa!

Să purtăm „încălțările” voii Domnului

Dumnezeu face asta. O văd şi eu, o simţiţi şi voi. Domnul ​îmbr​ânceşte „porţile” voinţei noastre, ale poftelor noastre, ca să se deschidă, iar El să poată intra. Face asta Dumnezeu. Să facem şi noi ce putem. Cerurile s-au deschis. Să ne silim şi noi, astfel încât cerurile să se deschidă înaintea noastră, iar apa cea cerească să ne inunde, apa „săltătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4:14). Pentru că Iordanul − loc al prezenţei lui Dumnezeu, loc plin de îngeri şi de toate cele care se întorc înapoi şi-şi acoperă ochii înainte​a vederii lui Hristos − este şi mănăstirea noastră. Să trăim cu simțământul a ceea ce se petrece zi de zi în jurul nostru, a ceea ce este locul în care vieţuim!

Vă îndoiți cumva că locul viețuirii noastre nu este mai sfânt decât locul pe care a călcat Moise cand L-a auzit pe Dumnezeu zicandu-i: „Scoate-ţi încălțările!”? Vă îndoiți că mănăstirea nu este mult mai mult decât Muntele Ararat, pe care s-a oprit arca lui Noe, ca arătare a milei lui Dumnezeu? Vă îndoiți că nu este mai sf​ântă decât Muntele Sinai, pe care Dumnezeu a dat Legea, sau decât Sionul, unde se afla Templul provizoriu, şi decât Taborul, unde Domnul Şi-a arătat slava, şi decât toţi acei munţi şi locuri sfinte în care S-a arătat El odinioară? De când S-a întrupat şi S-a botezat şi ne-a descoperit pe Sfânta Treime, „locul sfinţeniei Sale” este ceva mai mult decât toate acestea.

​La fel cum cineva care intră în biserică își scoate încălțările, pentru că are toată încredințarea a ceea ce se întâmplă acolo, tot aşa şi noi să umblăm ținându-ne încălțările în mâini, liberi şi pregătiţi să purtăm „încălțările” voii Domnului, ca să alergăm acolo unde El ne cheamă. Fiindcă, de multe ori, şi aceste „ape” − păcatele şi dorinţele noastre − fac atâta zgomot, încât acoperă glasul lui Dumnezeu. Să umblăm fără încălțări, aşa cum a umblat Moise înaintea rugului, ca să nu facem gălăgie şi să acoperim glasul lui Dumnezeu, nici toate acele glasuri de pe ape ale prorocilor, care au vestit mai dinainte Arătarea Sfintei Treimi! Să ţinem deschişi şi ochii voinţei noastre, ai conştiinţei noastre, ai inimii noastre, nu ca să le vadă pe cele omeneşti şi pământești, ci ca să le înțeleagă pe cele minunate pe care ni le dăruieşte Dumnezeu.

Atunci vom fi ai Celui pe Care Îl doresc inimile noastre

„Astăzi Ioan se atinge de creştetul Stăpânului”, zice troparul, își pune degetul pe creştetul lui Hristos, şi toate se înfricoșează, pentru că era păcătos şi s-a sfinţit. Simţiţi cât de multă sfinţenie, cinste şi slavă ne dă nouă Domnul atunci când mâna noastră nu numai că se apleacă peste capul Lui − aşa cum a făcut Ioan −, ci când El Se pleacă întru totul peste fiecare mădular al organismului nostru trupesc şi duhovnicesc? Şi oare ce parte din noi nu atinge creştetul Domnului, inima Lui, pieptul Lui, picioarele Lui şi toate câte au lucrat la slava omului, la mântuirea neamului nostru păcătos? Când Domnul ne-a descoperit lucruri atât de minunate, cum mai este cu putinţă să întâmpinăm într-un mod sărac, mincinos, păcătos, uscăcios, noul an pe care ni L-a început Dumnezeu?

Să fim întotdeauna uimiţi înaintea Domnului, aşa cum au fost puterile cereşti şi Iordanul! Aşa cum Ioan s-a înfricoșat şi s-a dat înapoi împreună cu Iordanul, ca şi cum ar fi fost târât de el, când Domnul i-a spus să-I pună mâna pe creştet, când ochii i s-au deschis de frică, tot aşa şi noi să stăm înfricoșați înaintea Domnului, simţind că suntem cu totul nevrednici şi ne​îndestulaţi, legaţi numai de grijile vieţii. Cu toate acestea, aşa cum Ioan şi-a pus mâna pe creştetul lui Hristos, tot aşa să ne punem şi noi inima şi ochii noştri pe creştetul lui Hristos.

Şi după cum, adeseori, ne atingem moaştele sfinţilor de ochi, de frunte, de gură, sau ne ungem cu „untdelemnul veseliei”, care ne dăruieşte harismele Sfantului Duh, pe buze, pe ochi, pe urechi, pe inimă, pe spate, tot aşa să ne sprijinim în întregime pe Hristos. Atunci vom cuceri sensul vieţii, vom fi ai Celui pe Care Îl doresc inimile noastre, ne vom afla în situaţia de a putea spune: „Doamne, la ce mai am nevoie să trăiesc?”.

Vă doresc ca Dumnezeu să vă​ ​învredniceasc​ă să gândiți mereu aşa, să trăiţi, să simţiţi, să doriţi şi să fiţi stăpâniți de frica uimirii înaintea Domnului, pentru ca, înaintand, să aibă loc o uimire plină de veselie, cu care fie ca Domnul să umple cele dinlăuntru ale voastre şi fiecare părticică a fiinţei voastre pe care I-o dăruiţi zi şi noapte!

Omilie rostită in Sfanta Mănăstire Ormylia, 6 ianuarie 1979

Din „Cuvântări mistagogice la sărbători”

Editura Sf. Nectarie, 2016