Eghina. Despre binecuvântarea de a fi creștin ortodox. Despre cea mai minunată condiție umană – ba nu, mint, existențială. Despre libertate. Adevărata libertate. Despre „plăcerile” vieții trăite la maximum – adică în Ortodoxie. E mult. E foarte mult, nu știu ce o să vă spun de data asta, dar sun un prieten: Sfinte Nectarie, vorbește tu pentru mine tot ce e de vorbit (te rog)!
Când m-am așezat în genunchi la mormântul Sfântului Nectarie, am plâns. Fără vreun motiv anume. Ci doar simțind că năvălește peste mine o dragoste imens de intensă, prea mare pentru vasul meu cel mic. Mănăstirea Sfântului mustește de o dragoste magmatică, prădătoare neconsacrată care iubește tot în calea ei, intră pe sub piei de om și sucește toate celulele cu roțile-n Sus și cu fața spre Soare, cucerind până la ultimul atom. Pe nesimțite, te ia în stăpânire dintr-odată, are o strategie de acaparare demnă de invidia marilor imperii de demult.
Îmbrățișarea Sfântului... Stop cadru total. M-am scurs printre ghearele timpului și am aterizat drept în leagănul veșniciei. Trăiesc des astfel de evadări în Împărăție – de fapt, de fiecare dată când stau de vorbă cu Sfinții mei.
Dacă nu ar fi venit alți oameni să se închine la mormânt, cred că acolo mă găseați și astăzi, cu fruntea lipită de marmura rece în care încă bate inima fierbinte a Sfântului. „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară de foc” (Psalmul 103:5). Inima lui arzând de amintirea dorului nebun pe care l-a purtat după Hristos, dor împlinit după marea trecere, după întâlnirea cu El, dar totuși rămas nestins. Încă nestins. Pentru că setea și foamea de Hristos nu se ostoiesc niciodată. Nici măcar în Împărăție, nici măcar la sfârșitul veacurilor, la terminarea lumii și începerea Lumii, pentru că viața cu El e continuu urcuș. Continuu mai sus. Continuu mai mult. Continuu mai iubitor. Continuu mai iubit. Continuu mai și mai și mai și mai, în așteptarea unui iunie care nu mai vine.
Nu mai vine pentru că e deja aici. Iunie în inimile noastre. Mereu a fost aici. Dar cumva, numai El știe cum, cu fiecare pas este, și mai mult fiind. Hop! Stați aici, nu plecați, bear with me for a moment, merită, promit! Știu că v-ați încruntat ușor a nonsens întrebător: ce zice mă fata asta?! Da, pare că n-are sens – dar mai citiți o dată propoziția, cu inima de data asta. Este, și mai mult fiind. Din slavă în slavă... El ne-a zis-o, prin rețeaua telefonică Pavel (nu aveau Orange și Vodafone pe atunci): „Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Iar noi toți, privind ca în oglindă (...) slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Corinteni 3:17-18).
Stând acolo cuibărită în atriul stâng al Sfântului, mi-am dat seama de ceva. Nu trebuie să fii nicicum ca să te iubească Sfântul Nectarie, cu atât mai mult Hristos. Trebuie doar să fii. Să nu preferi ne-ființa. Să vrei să fii bun. Să nu alegi ne-bunia. Să alegi existența, ființa, Viața, viață dăruindu-ne, dăruindu-Se. „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșirea 3:14). El e Cel ce e... Și ne cheamă și pe noi să fim.
Rectificare. Cred că de fapt, pe măsură ce te apropii de El, nu El se schimbă, ci tu ești cel ce ești, și mai mult fiind. Tocmai am descoperit cel mai frumos compliment: Ești! „Ce bine că ești, ce mirare că sunt!”, îmi surâde dintr-o parte, cu subînțeles versul lui Nichita… Chiar că mirare, curată mirare să ajung să mă bucur în halul ăsta de un pelerinaj (Un ce??? Ai 23 de ani și te caută pensia???), să dau o mie de ieșiri în oraș pe un plâns sănătos la picioarele Sfântului Nectarie (Ai înnebunit? Ce ai, te călugărești? Trăiește-ți viața!), să iubesc să-mi înfășor baticul pe cap, „semn de supunere asupra capului meu, pentru îngeri” (cf. I Corinteni 11:10) (E clar, au spălat-o ăștia definitiv pe creier…). Că și serafimii, când stau în fața lui Dumnezeu, „cu două aripi își acoperă fețele, cu două picioarele” (cf. Isaia 6:2). Pare puțin cam neobișnuit, este? Atipic? Dătător de minți peste cap? „Ca o minune m-am făcut multora, iar Tu eşti ajutorul meu cel tare” (Psalmul 70:8). Pe nimic n-aș da trăirile astea. Înțelegeți ce zic? Pe. Nimic. (Te iubesc, Doamne al mântuirii mele!)
M-am ridicat de acolo și mi-a venit să iau în brațe pe toată lumea. Așa am și făcut. I-am îmbrățișat cu dragostea Sfântului Nectarie. De fapt, el i-a îmbrățișat prin mine; i-am îmbrățișat amândoi – ne-am îmbrățișat amântoți. Perforând porii catapetesmei dintre lumi, că ce-I pasă Iubirii de legile firii și de logica cronologiei, rules are made to be broken!!!
Sub un cer bețiv de stele, i-am citit acatistul Sfântului. Eu în gând, briza Eghinei cu voce tare. Spre final – să-mi piară dragul de scris dacă vă mint! – am simțit fizic, tangibil câte o mână pe fiecare umăr, premergătoare unei toropitoare nebuloase de iubire care mi-a explodat direct sub stern: toate acele îmbrățișări pe care le oferisem cu două zile înainte, condensate într-o ploaie de meteoriți edenici plonjând printre șuvițele curgătoare din părul capului pieptului meu. Și lacrimile-mi trasau iar zâmbete peste obrajii care-mi trăgeau nebunește colțurile gurii în sus. (Te iubesc, Sfinte Nectarie, mijlocitor al mântuirii mele! Mulțumesc! Mulțumesc...)
Schimbare de cadru: Mănăstirea Sfântul Hristofor, Eghina. Intru să mă închin, și-mi atrage atenția o icoană aparte. N-am mai văzut-o niciodată nicăieri; în dreapta, în straie negre călugărești, Sfântul Nectarie. În stânga, șezând pe un tron, Sfântul Dionisie, iar în spatele lui, Sfântul Mina. Sfântul Dionisie îi întinde Sfântului Nectarie ceva ce seamănă cu un lanț muntos. Fără să înțeleg de ce, fără să-i cunosc povestea, icoana mă trage la ea ca un magnet, așa că scot telefonul și o fotografiez. Ies din biserică, și o măicuță cu un zâmbet larg ca un golf turcoaz-egeean în plin soare de mai îmi elucidează misterul:
În 1577, Sfântul Dionisie din Zakynthos a fost hirotonit episcop de Eghina. Tronul său de piatră din icoană chiar există, poate fi văzut și astăzi în fosta capitală medievală a Eghinei, Paleochora, situată puțin mai sus de Mănăstirea Sfântului Nectarie.
Ne mutăm la sfârșit de secol XIX-început de secol XX, timpul Sfântului Nectarie. Într-o zi, pe când Sfântul Nectarie urca pe munte spre un paraclis închinat Sfântului Dionisie, Sfântul cu pricina a hotărât să-l scutească de drum și, răsplătindu-i osteneala, i s-a arătat în chip minunat (casual, ca tot omul care revine în lume la două sute de ani după moartea sa, adică cum, care-i treaba, ce vă dă cu virgulă?), alături de un prieten cu doar 1262 de ani mai bătrân – Sfântul Mina (eu v-am spus că viața bate filmul și veșnicia bate timpul ca pe covoare; că doar n-au stat Moise și Ilie și Hristos tustrei dimpreună simultan pe Muntele Tabor?!). Atunci Sfântul Dionisie i-a încredințat Sfântului Nectarie insula Eghina (aka „lanțul muntos” din icoană) și i-a spus: „Te-am așteptat 200 de ani ca să-ți dau în grijă Eghina. Eu i-am fost episcop, dar tu îi vei fi adevăratul ocrotitor”.
Descopăr (din tot mai multe exemple concrete) că sfinților le cam place eschiva pe sub croșeul ticăit al timpului – e printre giumbușlucurile lor preferate. Timpul îi ceartă: Tic-tac!!! Iar ei tac și fac ca ei. (Să nu le spuneți că i-am demascat! De fapt, puteți să le spuneți, oricum nu cred că o să renunțe vreodată la trucul ăsta, e prea bun și le iese prea bine, mereu imprevizibil, oricât de previzibil ar părea.)
Că dragostea nu are timp, nici spațiu; e peste tot și este totul.
Așa că, atunci când vă cântă din fluier, jucați! Bucurați-vă cu bucurie sfântă!
Și, cel mai important – fiți! Că tare frumos vă stă fiind!
Ana Bănică