„Să facem loc în viața noastră Preasfântului Duh”

Protos. Arsenie de la Mănăstirea „Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan”, Cornu

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Biserica ne dă cuvânt de rugăciune, ne îndeamnă, ne învață să ne rugăm, pentru ca gândul lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu să se plinească, toți să se bucure de dragostea și de bunătatea lui Dumnezeu arătată în aceasta sfântă și mare zi, în care se plinește toată rânduiala cea pentru noi. În sensul că tot ceea ce Domnul Hristos a câștigat pentru noi ne este împărtășit prin Duhul Sfânt. Spunem, ca un fel de comparație, în privința cunoașterii lui Dumnezeu, ceea ce este pentru noi întruparea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, aceasta este ziua de astăzi pentru Sfântul Duh. Nu că El s-ar fi întrupat, dar în sensul cunoașterii, în sensul arătării în ipostasul Său în lume.

Sigur că și în Vechiul Legământ, Fiul lui Dumnezeu și Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul neîntrupat era prezent și lucra. Știm că și Sfântul Duh era prezent și lucra. Dar este o apropiere tot mai mare arătată nouă. Ne facem tot mai mult părtași vieții dumnezeiești. Domnul ne-a câștigat, a câștigat pentru omenitatea noastră, pentru firea noastră omenească, părtășia la viața dumnezeiască, [acum că] S-a preaslăvit. „Nu era încă Duh Sfânt, pentru că Iisus încă nu Se preaslăvise” [Ioan 7:39], am auzit în Evanghelia care s-a citit. Nu era, în sensul că nu era dat ca posesiune personală a omului, nu că nu era prezent și nu lucra Duhul Sfânt, „pentru că Iisus încă nu Se preaslăvise”. Dar când Iisus S-a preaslăvit, atât s-a umplut firea omenească de dumnezeire încât, dacă ați fost atenți, [Iisus] a suflat, și suflarea Lui − e Domnul înviat, dar în carne și oase! −, suflarea Lui nu a fost o [simplă] mișcare a aerului. Ci suflarea Lui era îmbibată de Duh Sfânt, că „a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt” [Ioan 20:22]. Atât era firea omenească de străbătută, de impregnată, de unită cu lucrarea dumnezeiască, cu Preasfântul Duh!

După ce Iisus S-a preaslăvit, tot darul Lui a fost revărsat peste firea omenească, iar acest dar este revărsat în Duhul Sfânt. Duhul Sfânt ne face părtași, Duhul Sfânt ne ajută să ne însușim ceea ce pentru noi a fost câștigat [de Iisus]. Prin Duhul Sfânt ne sunt dăruite toate, ni le însușim pe toate.

Sfințenia nu este o performanță

Mă opresc la cuvintele Sfântului Siluan: „Sfinții Apostoli L-au văzut [pe Duhul Sfânt], L-au văzut pogorându-Se în chipul limbilor de foc”. Și, după cum putem să înțelegem din cartea Sfinților Apostoli, din povestirea Sfântului Apostol și Evanghelist Luca, prezența Duhului Sfânt era foarte concretă și vie − așa cum și este − pentru ei. De exemplu, postind ucenicii Domnului într-o anumită împrejurare, Duhul Sfânt a zis: „Osebiți-mi pe Barnaba și pe Pavel pentru slujba pentru care i-am ales” [cf. Fapte 13:2]. Cum [anume] a zis? Cum au auzit ei? Nu ni se explică, nu ni se spune, pentru că nici nu putem explica. Dar siguranța cu care sunt exprimate lucrurile ne sugerează că ei erau foarte sensibili, receptivi și neîndoielnici cu privire la prezența Lui. Și comunicau cu El viu, concret și personal. Sunt multe mărturii în Faptele Sfinților Apostoli despre această prezență a Duhului Sfânt.

În secolul XIX, Sfântul Serafim din Sarov spune că este − cuvântul este al meu, nu îmi aduc aminte cum spune el – este incredibil, pe de o parte, cât de mult ne-am înstrăinat de Dumnezeu, cât de străin trăim de Dumnezeu, dar pe de altă parte, timpul nostru este plin de mila lui Dumnezeu și de prezența Lui. Ne-am înstrăinat, în sensul că nu mai trăim cu El ca și cu un prieten, să fim călăuziți de El. Pentru că Domnul a zis: „Voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor va da vouă. Nu vă voi lăsa orfani” [Ioan 14:16;18]. Iar acest Mângâietor nu este o energie. Noi vorbim despre harul Sfântului Duh, adică energia Sfântului Duh, dar El Însuși, Sfântul Duh, este o Persoană.

Chiar dacă El nu a luat omenitatea noastră, cum a făcut Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, dar Sfântul Duh este un Ipostas, este o Persoană. Și El este Dătătorul sfințeniei. Sfințenia nu este o performanță. Noi, judecând după mintea noastră omenească și experiența noastră omenească, prea adesea înțelegem sau subînțelegem sfințenia ca desăvârșire morală. Desăvârșirea morală, dacă e să ne oprim asupra ei, este [doar] o consecință a sfințirii vieții omului. Nu este cauza. Nu omul face niște eforturi, atinge o performanță, un standard moral, și de aici încolo devine sfânt. Sfințenia este părtășia cu Sfântul Duh. Sfânt este cel care a făcut loc înăuntrul lui Sfântului Duh, s-a împrietenit cu Sfântul Duh, și împreună-trăiește, împreună-locuiește cu El. Sfântul Duh este dăruitorul sfințeniei. Firea omenească ce a căzut este străină de sfințenie. Ea nu poate realiza sfințenia prin propriile puteri. Nu există vreo nevoință, vreo metodă prin care firea omenească să poată realiza sfințenia. Sfințenia înseamnă participare la viața dumnezeiască. Înseamnă prezența Sfântului Duh, înseamnă împrietenire cu El, înseamnă a trăi împreună cu El.

Neunirea este o calamitate

Deci Sfântul Duh este dătătorul sfințeniei. Duhul Sfânt este dătătorul păcii și al unirii. Mi-am luat aici cartea noastră de slujbă, Penticostarul, ca să vă citez cât mai exact dintr-o stihiră, Slava de la Stihoavnă, în care se spune un imn din slujba Vecerniei acestui praznic:

„Limbile oarecând s-au amestecat, pentru îndrăzneala facerii de turn” − în Babilon, oamenii erau atunci într-o unire și prin faptul că vorbeau aceeași limbă în întregul Pământ. „Limbile oarecând s-au amestecat, pentru îndrăzneala facerii de turn” − țineți minte că tema noastră, în momentul acesta, este unirea, că Sfântul Duh este dătătorul unirii.

„Limbile oarecând s-au amestecat, pentru îndrăzneala facerii de turn; iar acum limbile înțelepte s-au făcut, pentru slava cunoștinței de Dumnezeu. Acolo” − la Babilon, la Turnul Babilonului − „a pedepsit Dumnezeu pe cei necredincioși pentru greșeală; iar aici a luminat Hristos pe pescari cu Duhul. Atunci s-a îngăduit neunirea spre pedeapsă, iar acum se înnoiește unirea, spre mântuirea sufletelor noastre”.

„A pedepsit pe cei necredincioși”. Unii tâlcuitori ai Sfintei Scripturi spun că inițiativa facerii de turn a fost pentru a se asigura în vederea unui eventual nou potop. Să aibă o siguranță, creată prin mijloace omenești, împotriva unui eventual cataclism. Adică nu s-au gândit să-și asigure viața prin Dumnezeu, ci printr-o facere a mâinilor omenești: printr-un turn, o formă a necredinței. Ni se pare că sunt mai sigure mijloacele prin care ne apărăm [noi], mijloacele noastre de apărare, decât iubirea lui Dumnezeu și purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

„Atunci s-a îngăduit neunirea spre pedeapsă”. Să ne gândim la lucrul acesta. Neunirea este o ciumă, este o calamitate. Pentru orice familie, pentru orice comunitate, pentru orice localitate, pentru orice țară, este o calamitate. Nu există, cred, calamitate mai mare decât neunirea! Și, oricât ar încerca oamenii să se unească − uneori oamenii se unesc din interes; și o bandă de tâlhari se unește ca să facă rău, să fure −, acea unire, însă, nu ține mult. Ține o vreme. Tot ce este nesincer, tot ce-i din interes, tot ce-i fără Dumnezeu ține doar o vreme, iar apoi se destramă. Spun aceasta, sigur, gândindu-mă și la noi, și la țara noastră, care trăiește accentuat această stare de lucruri de ceva vreme încoace, de câteva decenii încoace. Parcă exista mai multă unire între oameni în timpul regimului comunist. Nu vreau nici o aluzie să fac în favoarea regimului comunist. Dar era un dușman, să zicem, mai pe față, mai declarat, și oamenii mai aveau o frățietate, se sprijineau unii pe alții în fața dușmanului comun. [Acesta este] un aspect al lucrurilor.

Calea către unire este numai pocăința

Am mai spus, îmi aduc aminte, cum priveam atunci anumite lucruri, altfel decât le privesc acum. Orice mică trimitele către ceva spiritual, chiar preocupări legate de yoga, să spunem, le priveam cu oarecare simpatie, pentru că erau o evadare din ariditatea aceea a materialismului atât de brutal și de sec. Erau o trimitere către ceva dincolo de materialitatea aceasta grosolană în care eram închiși prin toată filozofia marxistă, prin tot ce se întâmpla atunci. Exista acest sentiment de apropiere, de unire [între oameni], care acum se stinge, parcă, pe zi ce trece.

Există o singură cale [către unire]. Calea este să ne pocăim înaintea lui Dumnezeu. Nu există nici o altă soluție. Cele politice, economice, sociale date de experți − nu vreau să contribui la un curent acum de discreditare a experților, care nici el nu este sănătos. Nu-i disprețuim pe experți. Însă, dacă vom crede că de acolo vin soluțiile, ne înșelăm amarnic și rămânem în continuare în suferință și nu vom găsi calea către unire. Calea către unire este numai pocăința.

Sfântul Siluan o spune simplu: „Dacă un popor suferă, dacă o comunitate, o obște monahală, o familie suferă, pocăiască-se, și atunci totul se va îndrepta de la Dumnezeu”.Nu certându-ne și scoțându-ne ochii unii altora, pe cine ar trebui să alegem sau să nu alegem, cine a făcut mai mult sau mai puțin bun. Avem păreri diferite, și e normal să avem păreri diferite. Ne putem păcăli, ne putem înșela, oameni suntem. Dar neunirea este marele rău, până la urmă. Dacă asupra acestui rău ne vom îndrepta atenția și vom începe să încercăm să-l vindecăm în dreptul nostru mai întâi, în familia noastră, în micul nostru cerc de cunoscuți și de prieteni, așa lucrurile se vor îndrepta de la Dumnezeu încet, încet.

Meditați asupra acestui cuvânt. Nu vreau să insist, pentru că atenția noastră începe să se îndrepte de la darul, marele dar al lui Dumnezeu, către starea nenorocită în care ne aflăm noi, fapt care ne conduce la o oarecare amărăciune. „Atunci s-a îngăduit neunirea spre pedeapsă” − să ne gândim că aceasta este semnificația neunirii pe care o trăim. Dumnezeu nu pedepsește la modul mânios, ci pedeapsa întotdeauna − cuvântul „pedeapsă” vine de la cuvântul „copil” din grecește − e purtarea unei mame care nu știe cum să facă să-l înțelepțească pe propriul copil, să-l trezească din rătăcire. Aceasta este „pedeapsa”, dacă e să numim așa lucrarea de Dumnezeu. „S-a îngăduit neunirea spre pedeapsă”. Când se pierde unirea într-o familie, într-o obște mănăstirească, într-o comunitate, într-o țară, nu trebuie să vânăm vinovații. Ci îndată să ne gândim: Pentru ce avem nevoie să ne pocăim? Ce-am făcut?

Cu Duhul Sfânt Mângâietorul vom trăi senini

La noi pare foarte limpede, de fapt. Ne-am pierdut credința. Ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Nu mai trăim [credința]. Suntem rupți în două. Pe de o parte, există dorința noastră de-a ne apropia de Dumnezeu, dar soluțiile pe care le găsim în viața de zi cu zi nu le luăm după criteriile credinței. Suntem rupți: pe de-o parte, există în sufletele noastre, ale tuturor, dorința de-a ne apropia de Dumnezeu și de a-L cunoaște − ne bucurăm de Dumnezeu, de slujbele Bisericii. Dar pe de altă parte, pentru că am fost crescuți altfel, n-am fost de mici impregnați de duhul credinței, avem acest greu de dus, că în problemele vieții, în problemele de zi cu zi, avem alte criterii. Nu suntem insuflați și călăuziți de Duhul Sfânt Mângâietorul, ci de idei, de discuții, de informații. Ne informăm, discutăm... Nu c-ar fi rău să o facem. Dar sunt atât de relative lucrurile! Iar minciuna, în zilele noastre, este mai disimulată cum nu a fost niciodată. Aceasta este un mare greu în zilele noastre, un cumplit greu în zilele noastre: arta disimulării a atins cote e greu de imaginat. Și de aceea apare și foarte multă neîncredere: neîncredere între oameni, neîncrederea omului în viitor. Pentru că omul e tot păcălit, e tot păcălit, minciuna iese la iveală până la urmă, și omul își pierde orice dorință de-a mai face ceva. Deci aici se ne îndreptăm atenția, și viața noastră să se deschidă către Duhul Sfânt Mângâietorul.

Cu Duhul Sfânt Mângâietorul vom trăi senini, orice s-ar întâmpla. Orice ni s-ar întâmpla, oricât s-ar deteriora situația politică, economică, socială – nu că am dori-o, ferească Dumnezeu! −, dar dacă se va întâmpla, cu Duhul Sfânt Mângâietorul vom trece cu seninătate. Cu seninătate, în sensul de netulburare, în sensul absenței unei suferințe sfâșietoare care aduce tulburare. Vom trăi cu durere și cu rugăciune pentru tot ce se întâmplă, poate plângând, dar nu cu tulburare. Cu o seninătate. Pentru că dacă noi, ca oameni, suntem îndurerați și vrem să fie bine, Dumnezeu nu este mai mare ca inima noastră? Dumnezeu, Care veghează la soarta acestei lumi și-i călăuzește pe oameni spre mântuire, Care trimite pe Preasfântul și de viață dătătorul Duh peste oameni, nu va avea grijă de fiecare?

Nu există credincios deznădăjduit

De aceea, mă folosesc iarăși de o replică din filmul cu viața Sfântului Paisie, de un cuvânt pe care Sfântul Paisie i-l spune surorii lui, Hristina. Filmul este foarte bine documentat, nu este ceva inventat de regizor sau de vreun scenarist. Îi spune că nu există credincios deznădăjduit, nici deznădăjduit care să fie credincios. Nu există un credincios adevărat care să fie deznădăjduit. Și nici un deznădăjduit care să fie credincios adevărat. În sensul acesta: cu Duhul Sfânt Mângâietorul avem siguranța că Dumnezeu conduce chiar și prin suferință – nu că ar dori-o, dar chiar și prin suferință conduce pe oameni spre mântuire. Chiar și prin moarte conduce pe oamenii spre mântuire.

Par dure cuvintele acestea. Dar așa se întâmplă. De multe ori, Îl punem pe Dumnezeu în situația aceasta, și folosește chiar și mijloacele acestea ca să-l ducă pe om spre mântuire. Dacă ați ascultat rugăciunile care s-au citit la Vecernie, acesta este gândul care însuflețește toate rugăciunile: toți să se mântuiască. De aceea, în această zi se fac rugăciuni de mijlocire − singura zi din an, în viața Bisericii, când se fac rugăciuni de mijlocire pentru cei ținuți în legăturile nedezlegate ale iadului. Pentru că Mâna lui Dumnezeu cea atotputernică poate să ajungă și acolo.

Să ne întărească Dumnezeu, cu darul Preasfântului Său Duh, să ne ajute să nu ne pierdem credința! Să ne trăim credința, să ne bucurăm de toată dragostea lui Dumnezeu, de binefacerile Lui, să facem tot mai mult loc în viața noastră Preasfântului Său Duh! Amin.

Din predica la Duminica Cincizecimii

8 iunie 2025