Un băiețel de vreo patru ani avea ca vecin un domn în vârstă care tocmai își pierduse soția. Văzându-l pe bătrân stând singur în curte și plângând, copilul a intrat, s-a urcat pe genunchii lui și a rămas acolo.
Când s-a întors acasă, mama lui l-a întrebat curioasă:
- Ce i-ai spus vecinului de s-a mai liniștit?
Copilul a răspuns simplu:
- Nimic, mamă. Doar l-am ajutat să plângă.
Părintele meu duhovnic a amintit în mai multe predici această parabolă. Ea îi este atribuită și lui Franz Kafka, dar am găsit informații care menționează ca i-ar aparține scriitorului Leo Buscaglia. Povestind-o, Părintele a dorit să arate că oamenii nu au nevoie de sfaturi, ci au nevoie să fie ascultați. Au nevoie să participăm și noi la durerea lor, să simtă că le este cineva alături. Mi s-a imprimat adânc în inimă această parabolă, auzită prima oară la Părintele atât de drag inimii mele, și am rămas cu gândul la ea...
Într-o zi, pe când mă aflam în parc, o doamnă mai plinuță m-a întrebat dacă se poate așeza lângă mine. I-am răspuns că da și i-am făcut loc pe bancă. O știam pe această femeie. Am văzut-o de mai multe ori în parc și recunosc că am judecat-o pentru că vorbea prea tare, fuma sau savura cu foarte multă poftă înghețată dintr-o cutie mare pe care o ținea în brațe. Ușor, ușor, a început să vorbească cu mine și să-mi povestească suferințele ei din tinerețe și din prezent. Soțul i-a murit când era tânără, în timp ce era însărcinată în trei luni cu una dintre fetele ei. A fost o mare tragedie și a afectat-o psihic atunci. Mi-a spus că acum are o tumoare pe creier, diabet și alte câteva afecțiuni. Obosea repede, îi era greu să meargă și trebuia să mai stea puțin jos din când în când, să se odihnească, atunci când pleca din casă.
Plângea... Eu sunt foarte sensibilă la durerea oamenilor. Foarte ușor îmi vine și mie să plâng. Doar că până acum îmi rețineam lacrimile și nu voiam să îmi arăt sensibilitatea așa ușor. Dar de data aceasta mi-am amintit parabola de mai sus, am descuiat lacătele ochilor și am lăsat sa iasă la suprafață durerea din sufletul meu prin lacrimile ce-mi alunecau încet pe obraji. Le-am lăsat să curgă, privind-o în ochi pe femeia de lângă mine... pur și simplu... fără să-i spun nimic... Erau lacrimi sincere, pline de compasiune. M-am gândit câteva clipe că mă poate vedea cineva cum plâng împreună cu femeia aceasta, dar apoi mi-am spus că nu-mi pasă.
Doamna de lângă mine mi-a mai vorbit și despre Dumnezeu, cum doar El ne ajută. Mi-a mărturisit că ea este turcoaică, o cheamă Eden, merge la biserica ortodoxă și se roagă în fața altarului, pentru că este mai aproape decât geamia unde se roagă musulmanii. Mi-a povestit că a fost în pelerinaje la mai mulți sfinți și la biserici cu hramul Maicii Domnului. M-a impresionat credința ei și evlavia pentru sfinții noștri, deși era musulmană! Mi-a părut rău că am judecat-o. A stat pe bancă lângă mine până ce s-a simțit mai bine și a plecat.
Eu? Am simțit ușurare în suflet și parcă durerile mele sufletești au fost curățate de lacrimile pe care le-am jertfit femeii de lângă mine. Nu se adăugase o nouă povară poverilor mele, ci ale mele dispăruseră, dându-mi seama că eu nu am avut și nu am o viață grea! Există oameni cu mult mai multe necazuri și greutăți.
Am plecat cu altă putere din parc. Nu consumasem putere cu această femeie, ci câștigasem putere!
Iulia Enache
Fotografie de Rafhael Ataide / pexels.com