.webp)
Ne vorbește Arhimandritul Petru de la Essex
Vremea vieții noastre dobândește valoare și sens nu după numărul anilor pe care i-am trăit, ci după măsura în care ne folosim cât mai bine de ea. Dacă ați observat, în paremiile care se citesc la praznicele cuvioșilor se spune că bătrânețea este cu adevărat cinstită dacă omul are înțelepciune și viață curată: „Ajungând curând la desăvârșire, dreptul a plinit ani îndelungați” (Înțelepciunea lui Solomon 4:13); aceasta înseamnă că viața lor și-a atins plinătatea. Foarte des spun oamenii: „Cât timp am pierdut în viața mea!”. Din păcate, creștem cu modele lumii acesteia și nu știm cum să ne folosim așa cum se cuvine de marele dar al timpului. În întunericul neștiinței, oamenii se raportează la timp întorcându-se cu nostalgie la un trecut care nu le mai aparține. Alteori, vrăjmașul îi aruncă în deznădejde, amintindu-le toate eșecurile din trecut. Alții își mută mintea în viitor prin imaginație. Este tragic că omul are înclinația de a observa mai ușor semnele timpului asupra celorlați decât asupra sa. El mereu vrea să scape de stricăciunea pricinuită de trecerea timpului, vrea să fie nemuritor pe pământ. Însă timpul și moartea au venit ca un act de nețărmurită iubire a lui Dumnezeu pentru om, ca omul să nu devină nemuritor împreună cu răul din el.
Cel mai mare eveniment de sub cer este clipa în care Dumnezeu Însuși S-a făcut om. Atunci, veșnicia lui Dumnezeu a pătruns în timp, întretăind cursul orizontal al timpului istoric. Domnul este numit „Hristosul”, adică „Unsul” lui Dumnezeu, și El Însuşi unge timpul și întreaga făptură zidită cu untdelemnul energiei Sale dumnezeiești.
În Vechiul Testament, vremea a atins o anumită plinătate atunci când s-au săvârșit toate câte a voit Dumnezeu să se întâmple. Părinții identifică „plinirea vremii” (Galateni 4:4.) cu Preasfânta Fecioară. La fel și pentru noi, împreună cu răscumpărarea timpului, avem nevoie și de plinătatea vieții. Mijlocul pe care trebuie să-l folosim pentru ca viața noastră să-și atingă plinătatea și să răscumpere veșnicia este însuși timpul. Sfântul Sofronie spune că timpul este locul întâlnirii noastre cu Dumnezeu; este vremea în care Dumnezeu zidește dumnezei. Din punct de vedere liturgic, termenul kairos („luarea vremii”) se folosește atunci când spunem că preoții „își iau kairos (vreme)”, adică se pregătesc printr-o scurtă slujbă înainte să intre în altar pentru a sluji Liturghia. În același fel, timpul vieții noastre este un răstimp în care ne pregătim pentru viața ce va să fie. Sfântul Nicolae Cabasila spune că viața în Hristos se seamănă în această lume, însă va rodi deplin abia în viața ce va să fie.
„ACUM și pururea și în vecii vecilor”
O pricină pentru care până și noi, creștinii, risipim timpul este că nu avem o atitudine de ascultare față de Părinții noștri duhovnicești, nici față de Tradiția Bisericii. Cel ce nu cunoaște taina ascultării risipește vremea vieții sale, deși, omenește vorbind, poate avea realizări mărețe și strălucite. Însă în afara ascultării nu va putea aduna decât câteva firimituri de la masa bogată a Tradiției Părinților noștri. În Scara se spune că trei tineri au mers să-l vadă pe un Bătrân și să-i ceară cuvânt. Celui de-al treilea, sfântul i-a spus: „Adu-ți aminte că «prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre» (Luca 21:19); găsește un Bătrân aspru și fii lui ascultător întru toate”. Atunci tânărul l-a întrebat: „Și dacă acel Bătrân nu duce o viață duhovnicească, totuși să rămân?”. Sfântul i-a răspuns: „Chiar dacă vezi că este mai rău decât toți, nu îl judeca, ci spune-ți în sinea ta cuvintele pe care Hristos i le-a zis lui Iuda: «Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26:50) Să judeci, sau să fii judecat?». Rabdă, și atunci vei vedea că harul lui Dumnezeu va stinge înlăuntrul tău orice mândrie și orice altă dorință trupească”. Vedem că cei ce se predau ascultării cu simplitate nici măcar nu iau în seamă ispite care pe alții i-ar putea zdrobi. Și este valabil pentru toți credincioșii, nu doar pentru monahi. Dacă am avea adevărată ascultare față de instituțiile Bisericii, Dumnezeu ne-ar dărui să devenim și noi purtători ai Tradiției ei.
După Hristos, trăim în „anul Domnului”. Spunem atât de des la slujbe: „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh ACUM și pururea și în vecii vecilor”. Aceasta înseamnă că menirea vremii vieții noastre este aceea de a aduna înlăuntrul nostru în fiecare clipă pecețile prezenței lui Hristos, ca să putem pătrunde în veşnicia Sa. Hristos a rămas ceea ce era și a luat asupra Sa ceea ce nu era, adică firea omenească. Biserica însemnează toate acestea în slujbele de pe parcursul zilei. Care ceas este mai binecuvântat decât al șaselea, când Hristos Și-a atârnat Trupul pe Cruce și a răstignit păcatul? Sau decât ceasul al nouălea, când a spus „Săvârșitu-s-a!”, pentru a arăta că planul lui Dumnezeu pentru om s-a împlinit? Care ceas este mai binecuvântat decât noaptea în care S-a născut Hristos? Sau noaptea în care a înviat din morți? Precum a spus împăratul Solomon: „Pe când lina tăcere stăpânea peste toate, și noaptea cu repedea ei curgere ajunsese la calea jumătate, cuvântul Tău cel atotputernic a purces din înaltul cer și din scaunele împărătești, ca un cumplit războinic, în mijlocul acelui pământ hotărât pieirii, și aducând ca o sabie ascuțită porunca Ta” (Înțelepciunea lui Solomon 18:10-12), adică „sabia” voii lui sincere de a-l mântui pe om.
Fragmente de pe pemptousia.ro