Rușinea este o emoție pe care aproape toți o cunoaștem, dar puțini o spunem. Nu pentru că nu există, ci pentru că exact asta face: ne împinge să ne ascundem.
În unele contexte religioase, rușinea este văzută ca o formă de conștiință vie – un semn că omul își dă seama când a depășit o limită. În acest sens, ea poate avea un rol bun: ne oprește, ne așază, ne invită la reflecție. Este acel moment în care simți că „nu a fost în regulă” și apare dorința de a îndrepta.
Dar există și o altă față a rușinii. Una mai tăcută și mai dureroasă. Nu cea care spune „am greșit”, ci cea care spune: „este ceva în neregulă cu mine”.
Această formă nu mai corectează, ci apasă. Nu mai apropie, ci izolează. Te face să taci când ai avea nevoie să vorbești. Să te retragi când ai avea nevoie de apropiere. Să te aperi când, de fapt, ești rănit.
În relații, rușinea nu se vede direct. Se vede în lucrurile nespuse. În „lasă, nu mai contează”. În „sunt bine”, când nu ești. În reacții mai dure decât situația, pentru că dedesubt e ceva sensibil care nu poate fi arătat.
De aceea, nu rușinea în sine este problema, ci ce credem despre ea. Dacă o folosim ca orientare, ne ajută. Dacă o transformăm într-o etichetă despre noi, ne blochează.
Un pas important nu este să scăpăm de rușine, ci să o putem recunoaște fără să ne ascundem în ea.
Să putem spune, măcar în interior:
„Asta m-a făcut să mă simt mic”.
„Mi-a fost teamă să fiu văzut așa”.
Paradoxal, în momentul în care rușinea este spusă, ea începe să-și piardă puterea.
În esență, rușinea poate fi fie un semnal care ne întoarce către noi, fie un zid care ne separă – de noi și de ceilalți. Diferența nu stă în emoție, ci în curajul de a o aduce în lumină.
Bucurii!
Daniela Costache
Consilier în dezvoltare personală și educațională
Fotografii de cottonbro studio și Uiliam Nörnberg / pexels.com