„Rugăciunea minţii este obligatorie pentru toţi credincioşii”

Ne vorbește Sfântul Cleopa de la Sihăstria

Trebuie să spunem de la început că cine se nevoieşte să se ridice de la Rugăciunea lui Iisus rostită cu buzele la Rugăciunea minţii trebuie să fie cu luare-aminte la următoarele:

1. atenţia;

2. închiderea minţii în cuvintele Rugăciunii lui Iisus;

3. rostirea cuvintelor Rugăciunii fără silă, cu căinţă duhovnicească;

4. ţinerea respiraţiei puţin, în timpul rostirii cu mintea a Rugăciunii: „Doamne Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.

Dacă acestea sunt necesare şi la alte rugăciuni, cu atât mai mult sunt necesare la Rugăciunea lui Iisus.

Trebuie să avem în vedere şi faptul că Rugăciunea minţii este obligatorie nu numai pentru monahi, ci şi pentru toţi credincioşii, deoarece marele Apostol Pavel se adresează tuturor creştinilor când zice: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni 5:17).

În ce priveşte înfrânarea de la mâncare şi îndeletnicirea cu postul, acestea sunt foarte necesare celor ce se îndeletnicesc cu Rugăciunea minţii. Dar post şi înfrânare de la mâncare şi de la somn nu peste măsură, pentru că astfel de nevoință produce pagubă în loc de folos. Trebuie să avem trupul sănătos şi nu prea neputincios, fiindcă lucrarea minţii cere şi trup sănătos. Prin urmare, trebuie să fugim cu tot dinadinsul de postul nemăsurat şi de nevoinţa trupească exagerată.

Este bine ca, de la început, să obişnuim mintea ca, în timpul Rugăciunii, să se afle în partea de deasupra inimii şi să privească în adâncul ei; dar să nu fie la mijloc, la o parte sau în partea de jos a inimii. Pricina pentru care trebuie să procedăm astfel este următoarea: când mintea se află în partea de deasupra inimii şi lucrează Rugăciunea înlăuntrul ei, atunci ea este un împărat care stă la înălţime şi observă, în toată libertatea, toate gândurile rele, pe care le zdrobeşte şi le nimiceşte cu numele lui Iisus Hristos, ca pe alţi prunci babiloneşti (cf. Psalmul 136:9). În acelaşi timp, fiind departe de pântece, se poate feri de lucrarea patimilor poftei, care se află în firea noastră de la căderea lui Adam.

Să nu-ţi închipui Dumnezeirea

Fiindcă mintea noastră de la naştere, din copilărie şi din tinereţe este obişnuită cu lucrările din afară ale acestei lumi, trebuie ca şi noi, când rostim această sfântă Rugăciune a minţii, să nu respirăm prea des, cum se face în chip firesc, ci trebuie să reţinem puţin respiraţia până când vom spune cu cuvântul lăuntric această Rugăciune, şi apoi să respirăm, aşa cum ne învaţă Sfântul Marcu Ascetul, zicând: „Mintea, rugându-se fără răspândire, strâmtorează inima şi o frânge, iar inima frântă şi smerită, Dumnezeu nu o urgiseşte” (cf. Psalmul 50).

Dar să fie cunoscut că îndeosebi începătorii au nevoie de această puțină reţinere a respiraţiei când se roagă, fiindcă cei sporiţi în Rugăciunea minţii, chiar fără această reţinere, şi numai prin cuvântul lăuntric, intră în inimă şi rămân acolo. Totuşi şi aceştia, când vor să întoarcă mintea în inimă cu mai multă iubire de osteneală, şi mai ales în timpul luptei cu gândurile şi cu ispitele, ca prin această întoarcere să se roage mai nerăspândit, fac aceasta de asemenea cu o reţinere măsurată a respiraţiei (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Trebuie să ştim că rolul principal în lucrarea Rugăciunii minţii îl are paza atenţiei.

Este foarte necesar şi folositor să ne păzim de orice fel de imaginaţie în timpul Rugăciunii.

Mintea, în timpul Rugăciunii, petrece fără ieşire în interiorul inimii, şi de aici, dinlăuntrul inimii, înalţă rugăciune către Dumnezeu. Aici se află toată esenţa lucrării. Deci trebuie ca mintea să se coboare în inimă, goală de orice imaginaţie, adică fără închipuire, fără să cugete ceva sensibil şi fără să aibă vreun gând lăuntric sau exterior, fie el chiar şi bun. Și asta pentru că Dumnezeu se află în afară de cele simţite şi de cele cugetate, şi mai presus de toate acestea. De aceea şi mintea care caută să se unească cu Dumnezeu în Rugăciune trebuie să rămână în afară de toate cele simţite şi cugetate, şi mai presus de toate acestea, pentru a ajunge la dumnezeiasca unire. De aceea şi dumnezeiescul Părinte Nil Pustnicul zice: „Când te rogi, să nu-ţi închipui Dumnezeirea, nici să laşi vreo altă formă să intre şi să se întipărească în mintea ta”.

Sfântul Marcu Pustnicul, arătând că diavolul are mare ură pe cei ce se roagă lui Dumnezeu din inimă, zice: „Când va vedea divolul că mintea se roagă lui Dumnezeu din inimă, atunci vine cu ispite mari şi grele”.

Cele două stadii ale Rugăciunii

Sfântul Episcop Ignatie Brancianinov, care a fost un mare lucrător al Rugăciunii inimii şi a scris multe despre ea, îndemnându-ne să ne îndeletnicim cu Rugăciunea lui Iisus, ne spune că această Rugăciune are două stadii, care duc la rugăciunea curată, care este încununată de nepătimire sau de desăvârşirea creştinească la ostenitorii cărora Dumnezeu va binevoi să le-o dea.

În primul stadiu, cel ce se roagă este lăsat să se roage numai cu puterile sale. Harul lui Dumnezeu, fără îndoială, îl ajută pe cel ce se roagă, dar nu-şi descoperă prezenţa sa. În acest timp, patimile ascunse ale sufletului se pun în mişcare, silind pe lucrătorul Rugăciunii să se smerească. Biruinţele şi înfrângerile vin unele după altele, iar voinţa liberă şi neputinţa omului se arată în toată golătatea ei.

În stadiul al doilea, harul lui Dumnezeu îşi arată simţit prezenţa sa în lucrare, unind mintea cu inima şi dând putere pentru ca Rugăciunea să se facă neîncetat, cu tânguire şi cu căldură, din inimă. Această a doua rugăciune provine din prima. Acum atenţia minţii în timpul Rugăciunii atrage inima în consimţire şi, când se întăreşte Rugăciunea, consimţirea inimii trece într-o unire a minţii cu inima. În sfârşit, când atenţia s-a unit cu rugăciunea, mintea coboară în inimă, pentru cea mai adâncă lucrare a Rugăciunii.

Sfântul Isaac Sirul, mare dascăl al isihiei şi al Rugăciunii inimii, arată că cine va ajunge la adevărata Rugăciune a inimii, acela va ajunge la sfârşitul tuturor lucrurilor bune.

Din „Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie”,

Editura Teognost 2004