Sunt toate? Da, sunt chiar șapte și una în mijloc. Candela părintelui. Cele trei sunt deja așezate… Mă odihnește mult tâlcul acesta al aprinsului de candele. În genere, fiecare are în rânduială câte o candelă sau mai multe, pentru Sfântul său ocrotitor și pentru un sfânt tare drag. Dar astă seară erau frânți după drum, o parte adormiseră în mașină, și am rămas de veghe să le împodobesc eu cu mugurul de lumină. Obosită de tumultul zilei, le las câteva clipe să ardă așa, mulcom, îmbrățișându-și luminile în tresăltări vii. Îmi reazem capul de marginea raftului și doar le privesc…
În întunericul camerei, locul acesta devine brusc o oază de viață și lumină, iar licăririle lor jucăușe îmi pun în piept zâmbetele tinereții. Da, uite, uite-le cum joacă așa… Văd în ele sufletele copiilor mei. Aș putea jura că sunt suflețelele lor, legănându-se tainic în inima Ta… Licăriri dalbe, în parte jucăușe, în parte amintind de ceea lume, ard cu o intimitate absolută în miezul întunericului. Fiecare în parte, toate laolată.
Îmi vine mult mai ușor să mă rog acum pentru fiecare dintre ei, căci în fiecare tresăltare îi presimt sufletul. Iată așa și el pâlpâie în miezul ființei noastre, pe când nici nu știm, singuratec arde înlăuntru, luminându-ne întunerecul (iubesc cuvintele vechi) mistuindu-și dorurile, nădejdile, încăpățânându-se să ardă, să ardă… să fie lumină…
O, da, lumina nu trebuie să se stingă niciodată, oricât de mititică ar fi! Un bob, o boabă, lumina trebuie să rămână vie! Căci luminarea minții vine din arderea inimii.
Iată, Doamne, oare așa privești Tu către fiii Tăi? Și poate nu vezi chipuri cu riduri, nici râsete, nici grimase, ci candele pâlpâind în cețurile lumii? Poate ochiul Tău părintesc traversează toate vămile și, ca un vultur, ochește de mai arde ori nu mai arde boaba de lumină caldă, blândă, legănându-se în doruri… De s-a stins pe fundul negurii vreo suflare de lumină? De și-o fi uitat cineva însetarea? O, Doamne al meu, nu îngădui să se zădărnicească înlăuntru nădejdile cele sfinte! Varsă untdelemn în paharul celui ce i s-a uscat candela… Unde este sufletul lui cu mireasmă de tămâie?
Lacrimi calde alunecă pe obraz și, în scăldătoarea lor, tresăltarea de lumini se face mai vie. E ca și cum, cumva, ne identificăm. Fiecare suflet are o taină a lui, un fel anume de a arde, de a tresări, de a se odihni. În fiecare legănare pâlpâie o poveste. O poveste caldă și aurie, care topește inima celui ce știe a o asculta și a o tâlcui „fără a-i strica pecețile”…
Cum stau așa, în noapte, depănându-le istorisirile tăcute, de prin desișurile luminii mă ajung glăscioarele de cristal ale copiilor: „I-auzi, mama, vântul spune o poveste”…
„Povestește despre Dumnezeu”, continuă Em.
Iau o candelă în palme, o port cu atâta drag, ca pe un odor de preț, ascultându-i cu evlavie arderea tăinuită în lumină. O așez înaintea icoanei cu inima afierosită. Iată, Atotbunule, prin ea Îți aduc înainte sufletul lui, ca pe o nestemată ți-l aduc. Fă să vieze în el hohotul cu care Te-am căutat, sângiurile lui să poarte ca un râu subteran dorul după Numele Tău, căci din el se trage. Înlăuntrul meu era el când Te doream, și firea care cu nespusă dulceață s-a unit cu Tine, o moștenește firea lui. O fă să vieze, Cel ce ești Însuți Viața!
Uneori… nu e nevoie să storci din tine rugi pe care nu le ai, căutând apa în piatră stearpă și vârtoasă. Ci doar să faci liniște, să asculți, să privești… și ruga începe a se depăna de la sine… și a te învăța să te rogi…
Uneori fără forme, fără slove, ci doar așa, într-o revărsare…
Apoi, în tihnă am luat fiecare candeluță, mai mică, mai mare, ca într-o îmbrățișare neostoită. Pe drum spre icoana Maicii Domnului, mi-am amintit cum îi spuneam Măriucăi: „Să o aprinzi ca pe o rugăciune, copila mea. Ca pe rugăciunea inimii tale. Uite vezi, fiecare căndeluță aduce porția ei de lumină împrejurul său. De căldură, de curaj, de orientare. Și tu luminezi, oriunde ai merge. Să ai grijă mereu la căndeluța dinlăuntrul tău, să fie mereu aprinsă înaintea Domnului, a Maicii Sale și a ta”.
Acum Măriuca doarme, dar candela ei tresaltă în incandescențe vii, pe policioara dinaintea Maicii, amintind atât de clar de sufletul ei, purtându-l parcă în căușul de untdelemn, sau de ceară topită curat, ca pe o dalbă lumină.
Rând pe rând, port fiecare candelă către Sfântul ocrotitor al fiecăruia. Cele trei ale pruncilor din Ceruri sunt la Mântuitorul, la Maica și la candela pentru tămâie. Le-aș privi la nesfârșit, dar somnul mă copleșește… Doar ele rămân acum veghe peste toți și toate, stau fiecare în cotlonul ei ca o rugăciune mulcomă, dar vie, înaintea Domnului.
Totul tace, iar până în zori ele vor arde curat, rostind în liniști rugăciunile noastre cele tăinuite.
Maria Tudor