Ne vorbește Cuviosul Iosif Isihastul († 28 august)
Fiul meu, învață-i pe toți să se roage cu mintea, să spună neîncetat rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. La început cu buzele, apoi cu mintea. Apoi cu mintea și cu inima. Și așa vor afla în curând calea Vieții, poarta Raiului. Poate chiar rugăciunea aceasta se va face Rai înlăuntrul lor.
În Rugăciunea inimii, numai ce pătrunde mintea în inimă, și deodată se risipește întunericul, se așterne pacea, toate se liniștesc, se bucură, se îndulcesc, se curățesc. Omul se veselește și devine curat de patimi ca un prunc. Mădularele trupului care-l smintesc se fac atunci liniștite, umile. De aceea, de va dori cineva să încerce această miere, i se va face lui izvor de bucurie și veselie duhovnicească. Numai să nu fie vreunul viclean, fățarnic, pizmaș, iubitor de arginți, iubitor de plăceri, însetat de mărire, pătimaș, și să vrea să se roage pentru a rămâne de bunăvoie în patimile sale, fără părere de rău și fără a dori îndreptarea. Unul ca acela disprețuiește pe față lucrarea rugăciunii și mila Domnului. Rugăciunea îi ajută pe toți, dar fiecare trebuie să se silească după putere. Iar Dumnezeu, după dorirea fiecăruia, îi dăruiește harul Său.
Fiul meu, vrei să zdrobești capul șarpelui? Spune limpede toate gândurile tale la spovedanie. În vicleșugul gândurilor stă puterea diavolului. Ții gândurile în tine? Diavolul se ascunde acolo. Le arăți la lumină? Dispare. Și atunci Hristos se bucură, rugăciunea înaintează, iar Lumina harului aduce mângâiere, liniștindu-ți mintea și inima. Când va veni harul, vor înceta toate meșteșugirile vicleanului, pentru că harul le desființează pe toate.
Dacă mintea reușește să rămână în inimă, atunci se săvârșește întâlnirea a doi îndrăgostiți care nu s-au mai văzut de multă vreme. Iubire, bucurie și gingășie cerească! Dar la început e nevoie de multă osteneală.
Rugăciunea se face cu multă sudoare la început. Dar după aceea se spune de la sine, fără osteneală și cu negrăită desfătare sufletească. Deoarece avem înrudirea cu Dumnezeu ‒ nu după ființă, ci pentru că suntem suflarea lui Dumnezeu ‒, în clipa când ne curățim de păcat prin post, priveghere și rugăciune, prin lucrare cu multă silință și trezvie, atunci ne vede Bunul Dumnezeu și ne trimite harul Său răcoritor. Acesta, ca un nor străveziu, luminează, iar omul cel dinlăuntru, care se afla cu puțin înainte în întuneric, privește ca luminat de departe. Și harul rămâne cu el atât cât voiește Domnul.
Când harul te umbrește și sufletul se înalță aprins de dragoste, atunci se înfăptuiește unirea cea dumnezeiască. Și atât de mult se afundă sufletul în Dumnezeu, încât nu se mai distinge unul de celălalt, ca soarele și lumina, sau ca focul cu fierul înroșit, care se unesc cu adevărat. O, câtă frumusețe la Bunul nostru Dumnezeu! Câtă milostivire!
Ai înțeles, bunul meu copil? Nicăieri altundeva nu trebuie să încline dragostea ta, ci din toată puterea ta, din toată dorirea sufletului tău să-L iubești pe Domnul! Așa te va umbri harul Lui. Inima nu se poate împărți: numai lui Dumnezeu să te închini și numai Lui să-I slujești. Ah, atunci... atunci va veni înlăuntrul tău Hristos, împreună cu Tatăl și cu Duhul, și vei ajunge biserică a lui Dumnezeu! O, ce bucurie pentru nefericitul lut! Câte bunătăți ne dăruiește Domnul!
Din „Mărturii din viața monahală”, Editura Bizantină, 1996
Traducere de Pr. Constantin Coman