Poți pleca departe.
Poți trece mări, poți schimba case, străzi, limbi și anotimpuri. Poți învăța să trăiești într-un alt loc, să-i cunoști oamenii, să-i înțelegi lumina și să-i spui, într-o zi, „acasă”.
Dar sunt lucruri din care nu poți pleca.
Am plecat cu o valiză mare în 2011. Pe lângă haine și cărți, am strecurat bine toate lucrurile mici pe care, atunci când le aveam, nu știam că într-o zi le voi numi dor.
Înveți să trăiești departe, fără să înveți vreodată să uiți.
Nu-mi este dor doar de un loc. Îmi este dor de ceea ce eram eu acolo.
De copilul care nu știa că într-o zi va pleca. De străzile pe care mergeam fără să mă gândesc că, într-o zi, le voi căuta în amintire. De iernile care atunci mi se păreau lungi și pe care astăzi le-aș primi ca pe un dar. De mirosul ploii. De oameni pe care îi aveam aproape.
Sunt plecări care se măsoară în kilometri. Și sunt plecări care se măsoară în dor.
Dorul este ciudat.
Nu face zgomot. Nu bate la ușă. Vine și îți șoptește.
Când simt miros de pâine caldă, de ploaie sau de pământ reavăn, undeva, fără să vreau, mă întorc.
Mă întorc cu gândul.
Pentru că există un „acasă” pe care distanța nu-l poate măsura în kilometri. Și poate că dorul nu este altceva decât o formă tainică a întoarcerii.
Aici, în Cipru, uneori ridic privirea spre cer.
Și atunci înțeleg ceva simplu și dureros de frumos: cerul nu are granițe.
Același albastru care se așază peste marea Ciprului s-a așezat și peste copilăria mea. Poate chiar acum cineva drag privește același cer dintr-un sat, dintr-un oraș, de la o fereastră pe care o știu.
Pe orizontală, lumea ne desparte.
Pe verticală, Dumnezeu ne ține aproape.
Și poate că asta este România mea: nu doar pământul în care m-am născut, ci cerul sub care am învățat cine sunt.
Da… România este în felul în care privesc cerul.
Iar când mi se face dor, ridic ochii spre cer.
Și poate că Dumnezeu a lăsat cerul atât de aproape tocmai pentru ca oamenii plecați să nu uite niciodată drumul spre casă. Nu aşa fǎceau și corabierii?
Cerul de deasupra mea este același.
Și undeva, dincolo de mare, România este sub el.
Și mai este ceva.
M-am întors în mine, în suflet.
Întoarcerea nu este despre aeroporturi, bagaje sau kilometri.
Întoarcerea adevărată începe în suflet.
„Mi-e dor” este despre trecut.
„Mă voi întoarce” este despre viitor.
Poate că atunci voi privi din nou cerul.
Și voi zâmbi.
Pentru că voi ști că același cer pe care l-am privit atâția ani din Cipru m-a însoțit până aici.
Pr. Daniel Anghel Cipru
Fotografii de Simona Andrușcă
.webp)