Rolul psihismului în viața duhovnicească la Sfântul Sofronie Athonitul

​de Maica Magdalena de la Essex

Mai întâi de toate voi face o mică introducere, pentru a ne situa în subiect.

Sufletul este aspectul imaterial al omului: gândurile noastre, sentimentele, dorințele, viața noastră lăuntrică. Duhul − nu rațiunea, inteligența, ci pnevma − nu este o entitate separată a omului, ci partea cea mai înaltă a sufletului, cea care aspiră spre Dumnezeu, cea care intră în legătură cu Dumnezeu. Citez din Sfântul Sofronie, dintr-o scrisoare a lui: „Existența celor trei termeni: duhovnicesc, psihologic și fizic, în terminologia ascetică, nu semnifică nicăieri că omul ar fi considerat trihotomic. După învățătura Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți ai Bisericii, omul e alcătuit din suflet și din trup. Acestea fiind spuse, încă din timpul Sfinților Apostoli s-a făcut distincție între suflet și duh (pnevma). Afirmăm, de fapt, că omul e compus din duh, suflet și trup”.

Sfântul Sofronie vrea să evite termenul „trihotomic”, din două motive. În primul rând, pentru că această terminologie este legată de erezie, de când Apolinarie a afirmat că Hristos a avut un trup omenesc și un suflet omenesc, dar nu și un duh omenesc. În al doilea rând, evită acest termen pentru că, dacă duhul (pnevma) ar fi considerat o a treia entitate, separată [de trup și de suflet], de aici ar putea decurge numeroase neînțelegeri. De exemplu, sufletul, gândurile, emoțiile, psihismul, psihologicul, toate acestea ar fi înlăturate din căutarea lui Dumnezeu (așa cum credea cel căruia îi era adresată scrisoarea). Nu, ci întreg omul este chemat la această căutare: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Marcu 12:30).

Sfântul Pavel folosește termenul de „om sufletesc” sau „trupesc” pentru a face distincție între omul psihologic și omul evlavios, duhovnicesc, sau „omul ceresc”. Sfântul Sofronie este pe linia acestei antropologii a Sfântului Apostol Pavel când afirmă că „Hristos a venit să restaureze integritatea pierdută la cădere: unitatea duhului, a sufletului și a trupului. Veșnicia aparține mai întâi de toate duhului, dar și psihismul nostru și trupul nostru pot să devină templul lui Dumnezeu. Aspectul duhovnicesc” − care se raportează la Dumnezeu și la sinele nostru veșnic – „și aspectul nostru psihologic sunt distincte, dar, în practică, imposibil de separat. Avântul nostru duhovnicesc înrâurește psihologia noastră și se manifestă în starea noastră psihologică, și reciproc, starea noastră psihologică înrâurește relația noastră cu Dumnezeu, rugăciunea și credința noastră, sau [dimpotrivă,] lipsa noastră de rugăciune și de credință”.

„Psihologicul este necesar”

O să vedem câteva exemple.

Sfântul Sofronie, asemenea Sfântului Apostol Pavel, vorbește negativ despre nivelul pur psihologic, dar sunt texte care circulă pe internet, câteodată prezentate ca citate (deși în realitate nu sunt așa), care par că arată că Sfântul Sofronie ne îndeamnă să ne ferim de psihologie și de psihoterapie. Trebuie corectat acest lucru cu ceea ce pur și simplu a spus el. Asemenea Sfântului Porfirie, Sfântul Sofronie admira psihologi și psihiatri înțelepți, recunoscând nevoia expertizei lor, doar că îl întristau psihologii și psihoterapeuții pentru care ideea de persoană vindecată se limita la valorile pământești.

„Pentru noi, sănătatea omului este înțeleasă ca o biruință asupra păcatului și a patimilor și ca o nouă viață plină de har în Dumnezeu. Conform concepțiilor predominante din psihiatrie, un om psihologic sănătos este considerat cel la care conflictele nu au atins o formă de vârf, în mod vizibil distrugătoare pentru individ sau insuportabile pentru societate. În această optică, un psihiatru nu ține deloc cont de faptul că cineva se dedă excesului trupesc sau este stăpânit de altă patimă, atâta timp cât persoana însăși nu resimte durerea unui conflict interior, sau nu a făcut nimic care să tulbure normele uzuale ale societății. Astfel, pentru un psihiatru, vindecarea constă în eliminarea conflictului interior, în timp ce pentru un creștin, vindecarea înseamnă sfințire. În viața creștină, urmarea lui Hristos, ca prototip al umanității, uneori se pune împotriva a ceea ce simțim sau gândim: «facă-se voia Ta»”.

Pentru a încheia introducerea, amintesc că omul este căzut. În gândirea acestei lumi, condiția pătimașă este adeseori înțeleasă ca firească, normală, în timp ce, în gândirea creștină, înțelegem că psihologia noastră a fost denaturată de patimi. În plus, adeseori există un conflict între diferitele noastre părți. Cei care au scris despre aceste lucruri discern un fel de scară a gândurilor și a sentimentelor. În partea de jos sunt patimile trupești, apoi urmează patimile mai rafinate − trebuie subliniat că nu sunt mai puțin periculoase! −, până la cele mai înalte aspirații ale sufletului, care au rămas la toți, în ciuda căderii. Părinții isihaști atribuie diferitele energii umane depuse în inimă astfel: patimile cele mai grosolane sunt situate în partea cea mai de jos, iar rugăciunea este în partea de sus.

Spune Sfântul Sofronie: „Fiți curajoși, ca în primele secole! Creștinii au avut curajul să creadă în viața veșnică dumnezeiască − să creadă, pentru că viața veșnică dumnezeiască este mai presus de cugetarea noastră. Și este de trebuință să credem. Dar ce înseamnă «a crede»? A crede nu este un act psihologic, ci un act ontologic, care ține de Ființa Dumnezeiască. Acum, că Îl cunoaștem pe Hristos, nu avem niciun alt temei pentru credința noastră decât Însuși Hristos. Când Îl vedem, înțelegem gândul mai înainte de veci [al Sfintei Treimi] pentru făptura omenească [...]. Noi Îl vedem pe Hristos ca pe Ziditorul nostru Care Și-a asumat forma existenței noastre”. (Sfântul Sofronie)

„Nu omorâm psihologicul, ci îl transfigurăm”

Un alt cuvânt al Sfîntului Sofronie: „Fiecare lucrare duhovnicească, și în particular rugăciunea, este înrădăcinată în Dumnezeul cel fără de început și fără de sfașit, și devine ea însăși o putere nemuritoare. Pentru cei «psihologici», o viață de patimi și emoții este normală; este ceea ce creștinul nevoitor se silește să transfigureze, prin puterea Sfântului Duh, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: «că trebuie stricăciosul acesta să se îmbrace întru nestricăciune și muritorul acesta să se îmbrace întru nemurire» (I Corinteni 15:53). În principiu, creștinul nu-și ia ca sarcină să omoare în propria ființă ceea ce Dumnezeu a creat atât de minunat «la început», adică gândurile, sentimentele, sau chiar trupul. El se silește să redea firii noastre, biruită de păcat, frumusețea și curăția pe care a avut-o atunci când a fost creată” (Sfântul Sofronie).

„Psihologicul este necesar” – iată o frază pe care Sfântul Sofronie o repetă. A da întâietate duhovnicescului nu înseamnă o nepăsare cvasi-budistă pe plan psihologic: „Psihologicul este necesar. Îi iubim pe oameni. Nu este vorba de a ne spune: «este dezgustător», ci: «îl iubesc»”. În primul rând, nu este vorba că, în condescendența mea, „acord iubire”. Această iubire rece arată indiferența față de celălalt. În al doilea rând, dacă iubesc, o resimt și în planul psihologic: „Nu putem nega psihologicul, căci astfel putem distruge și duhovnicescul. Starea psihologică se poate schimba. Harul nu garantează o stare psihologică neclintită. Aceasta este influențată de evenimente. Dacă auziți că este cineva bolnav sau trist, vă mâhniți. Dacă auziți că este cineva mult mai bine, vă bucurați. Chiar și în legătură cu Dumnezeu, uneori puteți simți încredințare și pace, iar alteori puteți avea o luptă foarte puternică” − și ceea ce adaugă pentru a concluziona este foarte important: „dar rugăciunea continuă fără încetare”.

„Învățăm să depășim stările psihologice − este o lecție pentru întreaga viață − , învățăm să nu ne tulburăm de cineva cu o reacție negativă, nu ca împotrivire, ci pentru că reacționăm duhovnicește. Putem totdeauna să învățăm să reacționăm după Evanghelie, după duhul lui Hristos. Nu omorâm psihologicul, ci îl transfigurăm. La fel ca trupul: nu îl omorâm, ci îl înduhovnicim”.

„Nu îl omorâm”, și totuși Sfântul Sofronie spune că ceea ce este păcătos în aspectul psihologic trebuie să moară: „Toate gândurile și experiențele care își au izvorul în păcat, toate acestea vor pieri. «Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină». (Matei 15:13) Reciproca este așa: orice act, orice gând sau experiență pusă în mișcare de har, venind de la Dumnezeu, nu va fi nimicită, ci va rămâne în vecii vecilor”.

Totuși, trebuie să ne pocăim de păcatele noastre, altfel consecințele duhovnicești rămân: „Dacă vrem cu adevărat să trăim după poruncile lui Hristos, resimțim păcatul ca pe lucrarea morții în noi. Păcatul nu este un fenomen moral, ci ontologic: ne desparte de adevăratul Părinte”.

Acest termen, „ontologic”, se referă la ființa însăși, realitatea fundamentală. Nu analizăm neîncetat distincția între înțelegerea pur psihologică și înțelegerea ontologică, a persoanei sau a unei lucrări, pentru a vedea ce trebuie să facem, ci fixăm în mintea noastră, în gândul nostru, principii care vor avea un efect benefic asupra reacțiilor noastre spontane.

„Marta era psihologică, iar Maria, ontologică”

Sfântul Sofronie dorea să folosească termenul „ipostas”, pentru a face distincție între înțelesul teologic și înțelesul psihologic obișnuit al „persoanei”: „Este necesar ca în noi să se reveleze principiul ipostatic. Mai întâi, ipostasului aparține viața veșnică. Ipostasul este, mai înainte de toate, capabil să primească îndumnezeirea”.

Mulți oameni confundă persoana, sau principiul persoanei, cu personalitatea. Este vorba aici despre o teribilă eroare, nu despre o simplă confuzie terminologică. Adevăratul sine nu este pur și simplu mozaicul de trăsături pe care noi îl distingem la un moment dat în personalitatea cuiva. Starea căzută nu reflectă adevăratul sine. Domeniul psihologic trebuie despătimit.

„Și aceasta este viața creștină: a deveni asemenea lui Hristos, a avea aceleași mișcări ale inimii, aceleași cugetări ca ale lui Hristos (cf. Filipeni 2:5). Și dacă avem acest țel în conștiința noastră, micile frecușuri, micile conflicte vor trece aproape neobservate”.

Lumea neteologică are tendința să catalogheze persoanele și caracteristicile omenești fără a face distincție între formele pătimașe și energiile sfințitoare. Mândria și încrederea pot fi confundate; smerenia poate fi privită drept complex de inferioritate; a-i ierta pe ceilalți poate fi considerat o slăbiciune; o personalitate extrovertită adeseori este admirată, deși omul acesta poate fi plin de mândrie, orgoliu și egocentrism.

Fără dimensiunea duhovnicească, Evanghelia devine un nonsens atunci când ne spune să ne urâm propria familie, ba chiar propriul suflet, în timp ce ne îndeamnă să ne iubim vrăjmașii. Trebuie să facem distincție între ceea ce aparține ipostasului și de ce anume trebuie să ne descotorosim. Prin criterii duhovnicești, creștinul încearcă să deosebească ceea ce este cu adevărat bun de ceea ce-l face pe cineva să se simtă bine: „În viață există o diferență între psihologic și duhovnicesc și, de asemenea, între ontologic și psihologic. Ceea ce este psihologic nu dăinuie...” − și aici nu se limitează doar la elementul păcătos, de care am vorbit mai înainte − „...nu rămâne în veșnicie. Lucrarea duhovnicească este veșnică și va rămâne, după cum gândesc, mereu în pomenirea lui Dumnezeu și în veșnicie. Un moment de har este păstrat în pomenirea Lui, dar ceea ce este pur psihologic nu va rămâne. Dacă este introdusă dimensiunea veșniciei, a harului într-o situație, atunci devine ontologică, are urmări veșnice asupra ființei. Astfel le înțeleg pe Maria și Marta: în relația lor cu Hristos, Marta era psihologică [sau sufletească], iar Maria, ontologică sau duhovnicească, și partea ei «nu se va lua de la ea» (Luca 10:42). Aduceți-L mereu pe Dumnezeu într-o situație, și aceasta va dobândi valoare veșnică”.

Există un frumos cuvânt al Sfântului Ioan Casian care se leagă de această tâlcuire despre Marta și Maria, pe care Sfântul Sofronie îl prețuia, dar cred că voi sări peste el, pentru a câștiga timp, însă voi citi totuși o frază: „Când spune că Maria și-a ales «partea cea bună», în mod cert nu înseamnă că a învinuit-o pe Marta. Totuși, lăudând-o pe una, se subînțelege că cealaltă este mai prejos. Deci ceea ce a făcut ea este de folos și foarte bun, dar nu necesar”.

De la psihologic la duhovnicesc

Spune Sfântul Sofronie: „A-L iubi pe Hristos nu trebuie înțeles într-un sens pur moral, ci ca adevărata viață ce izvorăște din Dumnezeu. În chip exterior, această dragoste se poate manifesta ca moralitate în viața noastră cotidiană, dar prin adevărata sa natură îi aparține planului ontologic al vieții veșnice. Lumina necreată reflectată în poruncile lui Hristos, în ordine ierarhică descrescătoare, devine morală creștină. Nu respingem asta, ci dimpotrivă, păstrăm posibilitatea de trecere de la cele de jos la cele de sus, ca și cum ar exista o anume punte între psihologic și duhovnicesc, o cale de la o lumină mică la o lumină mare și desăvârșită”.

Un alt cuvânt în acest sens pe care l-am găsit: „Meekness în engleză, πραότητα în greacă − cum am spune în franceză douceur[blândețe] −, înseamnă «a rămâne neclintit atât în cinste, cât și în ocară» (Scara 21:2). Blândețea, așa cum este descrisă în Scara, nu este o calitate psihologică, ci una duhovnicească”.

Sfântul Sofronie este pe aceeași linie cu Sfântul Apostol Pavel când spune că „Omul psihologic [sufletesc] nu-l poate niciodată înțelege pe omul duhovnicesc, și în general este nevoie de discreție și de prudență. De exemplu, dacă cineva nu răspunde când este acuzat, asemenea lui Hristos, vor spune despre el că a luat tranchilizante și că nu resimte nimic. Ei judecă psihologic ceea ce este duhovnicesc, și nu pot judeca corect”.

Un alt exemplu: „Inima cuiva care se roagă devine foarte simțitoare” − undeva spune că „este ca un radar” – „și din afară oamenii pot spune: «Ia uitați-l cât e de nervos!», așa cum s-a spus despre Sfântul Ioan de Kronstadt”.

Părintele Sofronie afirmă, așadar, că psihologicul poate servi drept trambulină pentru duhovnicesc: „Dacă resimțim o anume înclinație psihologică, de exemplu să plângem sau alte simțiri psihologice, putem să le întoarcem către Dumnezeu. Dacă plângem dintr-un motiv psihologic, atunci nu ne vom aținti asupra a ceea ce a pricinuit durerea, ci întoarcem conținutul plânsului spre valorile veșnice, spre Dumnezeu”. Încă un citat: „Dacă lacrimile sunt pricinuite de trăiri emoționale, nevoitorul exploatează imediat această etapă psihologică, transpunând-o în rugăciune duhovnicească”.

Sfaturi practice în acest sens: măcar să-I cerem ajutorul lui Dumnezeu; ba chiar să ne rugăm pentru cel care ne-a rănit; ne întoarcem spre pricini duhovnicești aducătoare de tristețe: „Mă acuză, dar de fapt sunt mai rău decât atât”, pentru a mă pocăi.

Două feluri de lacrimi

Dacă frumusețea naturii sau a muzicii ne-a emoționat, Îi mulțumim Creatorului: „Lacrimile sunt la granița dintre viața psihologică și viața duhovnicească. Sunt două tipuri de plâns. Unul, când gândul este legat de Dumnezeu: «Cât de departe sunt de Dumnezeu!» ș.a.m.d. Părinții prețuiesc aceste lacrimi. Ele sunt semnul că mintea trăiește același lucru ca inima, inima trăiește același gând, iar rugăciunea și-a aflat adevărata ei cale” − aceasta contribuie la integralitatea întregii ființe, pentru că însuși trupul este părtaș −, „dar Părinții nu încurajează lacrimile psihologice, născute din pricina greutăților lumești și a relațiilor dintre oameni. Trebuie mai degrabă să facem răbdare și să plângem după cele veșnice”.

Tristețea psihologică poate fi exploatată, dar nu trebuie să cultivăm un dolorism maladiv. Spunea adeseori Sfântul Sofronie, dar citez ce a spus odată când a vorbit despre război și despre femeile care își pierduseră fiii și se tânguiau de durere: „Atunci când s-au liniștit, au avut impresia că această liniște este o micșorare a iubirii lor, așa că își cultivau jeluirea, doliul”. Și încă un cuvânt legat de plânsul mai degrabă pătimitor (nu spun că lacrimile mamelor erau pătimașe): „Dacă plângeți pătimaș, lacrimile vă epuizează, însă lacrimile duhovnicești dau viață și întineresc și restaurează curăția omului nou-născut [duhovnicește]. Este greu să vorbim despre aceste lucruri, căci terminologia este aceeași. Pentru nivelul psihologic, vorbim tot de lacrimi, durere a inimii etc., însă lacrimile unui nevoitor și plânsul lui sunt ceva de neînțeles pentru psihologia modernă. Uitați exemplul Starețului Siluan. El era un om foarte puternic și avea o sănătate de fier, psihică și fizică. Putea să care un sac de făină de 90 kg, și totuși plângea noapte de noapte. Este un bun exemplu al celor ce plâng fără a fi slabi și morbizi. Ca să nu mai vorbim de Hristos Însuși, Care nu era nervos, fragil, însă plângea, și a plâns așa cum nimeni n-a mai plâns vreodată, până ce sudoarea Lui s-a făcut ca picăturile de sânge. Hristos suferă pentru că are o simțire atît de mare a răului”. (Undeva, Părintele Sofronie Îl compară cu un muzician pe care îl doare când aude o notă falsă, în timp ce restul lumii nici măcar nu o remarcă.) „Hristos suferă pentru că are o simțire atât de mare a răului. Este o suferință duhovnicească, nu psihologică. În Ghetsimani suferea mai ales pentru că propovăduirea Lui nu-și atinsese ținta”. El a manifestat frica firească, instinctuală a morții, dar este o frică pe care îndrăznesc să o numesc biologică, lipsită de orice element de păcat.

„Dimpotrivă, cine are o inimă de piatră nu simte nimic, poate suporta multe insulte și dificultăți, dar inima lui este ca piatra și nu poate iubi. Am auzit vorbindu-se despre o modalitate de a rezista în timpul torturilor: pentru a învinge batjocurile asupritorilor, trebuie să-i urăști din toată ființa. Ura micșorează durerea, și atunci nimic nu mai poate răni victima. Dar Domnul a spus să ne iubim vrăjmașii cu o asemenea dragoste care varsă lacrimi pentru păcătos, sau pentru torționarii care nu au cunoscut calea mântuirii”.

Sfântul Sofronie spunea că Hristos, în timpul pătimirii Sale, avea mereu atenția îndreptată spre Tatăl, și de aceea îndura chinuirile. Oamenii duhovnicești au sensibilitate psihologică, dar cu cât dragostea este mai mare, cu atât capacitatea de a suferi este mai mare. Nu este nimic morbid în aceasta, pentru că atenția nu este întoarsă către sine.

„Atunci inima voastră se lărgește”

În următorul cuvânt, Sfântul Sofronie vorbește despre durerea pocăinței: „Osândirea noastră de sine este duhovnicească, și deloc psihologică. Osândirea de sine este complet diferită de complexul de vinovăție al psihologilor. A te învinui, atunci când o faci duhovnicește, este un lucru echilibrat, căci este o consecință a iubirii pentru Dumnezeu, și nu o disperare psihologică, iar oamenii rămân perfect sănătoși”.

În ambele cazuri resimțim durere, diferența este însă că deznădejdea pur psihologică oprește rugăciunea, în timp ce deznădejdea duhovnicească aprinde rugăciunea.

Și, în fine, citez: „Transformarea durerii în bucurie prin har nu este psihologică, ci ontologică”. Sfântul Sofronie spune că propria noastră tristețe poate servi drept trambulină spre împreună-pătimire. Aceasta se poate aplica la tot ceea ce suferim. Sfântul Sofronie a dat, printre altele, exemplul durerii de cap: „Să vă rugați pentru cei care suferă, la rândul lor, de migrenă, și le veți face bine, căci rugăciunea voastră este atunci înflăcărată”.

Alte exemple pe care le-a dat sunt: atunci când vă întoarceți obosiți de la muncă sau vă luptați cu mânia sau sunteți în temniță etc., și vă rugați în mod firesc pentru alții care trec prin situații asemănătoare. Și spune Sfântul Sofronie că „astfel vă veți folosi și voi, pentru că inima voastră se lărgește pentru a cuprinde mai mult omenirea în viața voastră”.

Mai sunt și alte teme, precum creșterea copiilor sau diferențele între bărbat și femeie, pe care Sfântul Sofronie le-a lămurit folosindu-se de distincția între psihologic și duhovnicesc, dar timpul este scurt și voi trișa, trimițându-vă la cartea mea, „Convorbiri cu copiii”[1], pentru că abordez acolo în detaliu aceste două aspecte și, de fapt, nu fac decât să redau învățătura Părintelui Sofronie. În plus, pentru subiectul nostru de astăzi, trebuie subliniat că, în plan duhovnicesc, nu este nici bărbat, nici femeie. În viața duhovnicească – am folosit cuvântul „duhovnicesc” pentru a trimite la titlul conferinței noastre, însă prefer mai degrabă să vorbesc despre viața creștină −, se aplică aceeași schemă ascetică: viața după poruncile evanghelice aduce tămăduirea și restaurează integritatea pentru toți. Un bărbat sau o femeie care se sfințește este un exemplu al firii umane restaurate.

Aceasta duminică care vine [a Înfricoșatei Judecăți] ne arată că dragostea este cheia, așa că aș dori să închei cu un cuvânt al Sfântului Sofronie despre iubire: „Când eram tânăr, credeam că iubirea este un fenomen psihologic, sentimental, și de aceea am abandonat creștinismul. Mă gândeam: «Ce ne tot spune Hristos să-l iubim pe aproapele nostru, să-L iubim pe Dumnezeu? Astea sunt sentimentalisme!». Dumnezeu m-a făcut să înțeleg că a căuta o cunoaștere desăvârșită doar pe cale rațională nu duce la Dumnezeu. Cunoașterea prin iubire nu este psihologică, ci viața veșnică. Ortodoxia este viață, deci este iubirea care aduce cunoașterea. Spunem că «Dumnezeu dragoste este», nu spunem că este cunoaștere, căci dragostea este comuniunea ființei”.

Conferință online din 18 februarie 2023

De pe corortodox.blogspot.com

[1] „Cum să comunicăm copiilor credința ortodoxă. Convorbiri, reflecții și alte sfaturi” de Maica Magdalena, Editura Deisis, 2008.