„Duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele...”
(Psalmul 50:11)
Într-o seară, la spovedanie, am simțit nevoia să povestesc o minune pe care o trăisem recent și sub a cărei impresie puternică mă aflam încă. Pe măsură ce povesteam, sesizam că Părintele nu părea deloc captat de ceea ce eu consideram a fi atingerea cutremurătoare a lui Dumnezeu. Nu intenționasem deloc să mă laud sau să-i atrag atenția. Dar Părintele părea absent, neimplicat, plictisit de ceea ce povesteam, ca și cum ar fi fost nevoit să asiste la vorbăraia inutilă a încă unui client. Ba, a mai și căscat de vreo două-trei ori în acest răstimp. Total neprofesional și lipsit de bun simț, am cugetat eu mâhnit. Deși nu dorisem atenția Părintelui, a nu o avea deloc mi se păruse total inadecvat și jignitor. Începuse să-mi pară rău că am povestit, că nu era locul, nici momentul și nici persoana potrivită.
Aparent fără nicio legătură, Părintele m-a întrebat:
- Și ce-ai de gând să faci cu ea?
- Cu ce?! am întrebat, vizibil nedumerit și nemulțumit de ceea ce părea o schimbare totală de subiect.
- Cu minunea! a adăugat el, zâmbind parcă cu subînțeles.
M-am dezorientat și mai tare. Cum să întrebi o asemenea nerozie! Noi, absolvenții de Teologie, suntem cel mai dificil de spovedit. Cu mari pretenții și prejudecăți, cu convingerea că ne-am putea spovedi cel mai bine la noi înșine, că ne suntem cei mai buni duhovnici. Mă gândeam că ar fi fost potrivit să comenteze ceea ce tocmai îi povestisem, să analizeze, să pună întrebări suplimentare, dacă nu să se minuneze cot la cot cu mine. Mintea mea alerga în acest timp ca un hamster într-o rotiță, căutând răspunsul deștept care să repare ceea ce părea o întrebare proastă. Ce puteai face cu o minune?! Nu e de utilitate materială, nu o poți înrăma, nu o poți depune la banca minunilor, nu te poți (sau te poți?) lăuda ca prostu’ cu ea.
- Păi, cred că o să mă bucur de ea, am rostit eu sapiențial și apoftegmatic, convins că am dat răspunsul așteptat de el.
- Asta observ că faci deja. Te întreb ce vei face cu ea după.
Părea că am ajuns de unde am pornit. Ba, mai mult, mă simțeam încolțit. Ca un școlar prins cu tema nefăcută. Atacat. Părea că nu e bine că mă bucur de ea. Că nu dădusem răspunsul corect. Eu, teologul care citise atâta despre minuni și false minuni, despre amăgiri, despre „căderea în sus”, despre cum să gestionezi corect o minune, eram luat peste picior și mi se punea la îndoială toată expertiza ‒ și nu pe plan teoretic, ci practic. Chiar pe pielea mea. Ca la șah, intenționam să prevăd următoarele mutări ale Părintelui. Și, deodată, cel ce păruse neatent și plictisit, cu mult tact, experiență duhovnicească și străvedere, a intervenit cu precizie chirurgicală microscopică în a pune minunea respectivă în sufletul meu acolo unde trebuia și așa cum trebuia.
De fapt, intervenția începuse chiar cu acea aparentă atitudine detașată, care avea să mă desumfle instantaneu și să mă repună cu picioarele pe pământ și cu fața spre cer. În cuvinte puține, simple și spuse din inimă, Părintele mi-a arătat că Dumnezeu nu face minuni pentru a-Și revela prezența și puterea, ci doar din iubire față de noi. De fiecare dată, prin intervenția Sa, intenționează ceva concret. Trezirea noastră, sporirea atenției și a privegherii, a smereniei, a pocăinței, a iubirii de semeni, a deschiderii mai mari față de El și a menținerii în această deschidere. Vrea să progresăm duhovnicește, folosind harul primit. Iar eu, ca beneficiar al minunii, sunt cel mai în măsură să-mi dau seama ce a intenționat Dumnezeu cu acea minune. Ce schimbări și ce progres sunt necesare. Dincolo de faptul că minunea este combustibil și hrană pentru a merge mai departe cu credință și speranță.
Am realizat că fusesem un risipitor de minuni până atunci și, poate tocmai de aceea, Dumnezeu revenea din nou și din nou ‒ nu ca să mă simt eu prostește „ales” și „special”, ci pentru a mă trezi și a mă pune pe drumul cel bun. Mă bucurasem intens de toate minunile trăite, dar au trecut ca niște focuri de paie repede mistuite în uitare. Redeveneam mult prea grabnic cel de dinainte. Cu ciudă și cu rușine, constatasem că fusesem caraghios ca un soldat care face instrucție cu comenzi absurde de „Drepți!”, „Culcat!”, „Târâș, înainte, marș!”, în timp ce nu primise decât comenzi de „Drepți! Înainte, marș!”. Eram o atipică omidă bătrână ce se târâse fără repere corecte, neștiind la ce bun i-a fost dăruit firul de mătase, încâlcindu-se pe sine și încurcându-i pe alții. Părintele mi-a deschis ochii pentru a-mi reaminti cine sunt și cum trebuie să fiu. Am început de atunci să țes un cocon cu mine înăuntru, pentru a mă pregăti de metamorfoză și de marea trecere.
M-am dus cu o minune și m-am întors cu o alta.
George Olteanu
Fotografie de Vika Glitter / pexels.com
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!