De multe ori ați auzit rostindu-se, pe tonul perfecțiunii închipuite, demolatoare, veninoase, ironice, pline de lehamite și de resemnare, sentința: „Să faci ce zice popa, nu ce face popa!”. Acești autoproclamați experți în psihologia comportamentală clericală sunt ultrasensibili, ușor scandalizabili și iritabili pe motive reale sau imaginare. Nu de puține ori se transformă în paparazzi voluntari, vânând abateri și can-can-uri din viețile bieților preoți. Dar, așa cum spunea Mitropolitul Antonie Plămădeală, casa preotului are pereți de sticlă, iar preotul trebuie să vorbească cum îi e portul, și să se poarte cum îi e vorba!
La o conferință despre preoție în secolul XXI, un distins vorbitor, Părinte Profesor Doctor, a abordat cu mult echilibru, tact și obiectivitate realitățile contemporane ale acestui fenomen. Fără menajamente, a spus că preoții din România se împart în trei categorii: „de har”, „de colac” și „de... geaba”. Pe cei din prima categorie i-a elogiat, prezentându-i ca pe cei ce au vocație pentru această misiune, pe care au dezvoltat-o continuu prin multă implicare, cu timp și fără timp. Mari intelectuali, buni liturghisitori, mari trăitori și duhovnici, modele de virtuți. Ei spun și fac ceea ce cred și simt. Procentual vorbind, sunt sub 50%.
Pe preoții „de colac”, i-a prezentat cu adâncă mâhnire. De aici, acești slujitori chiar pot fi numiți „popi”. Mari amfitrioni la pomeni, hramuri, agape și sfințiri, prezențe mondene și populare, pe placul vulgului. Simpatia vine și din faptul că practică o spovedanie formală, încurajatoare de păcate, indulgenți cu păstoriții ca și cu propriile căderi. Este „de-al lor”. „De treabă”. Iar oamenii sunt și ei, la rândul lor, pe principiul reciprocității, foarte îngăduitori cu slăbiciunile și neputințele unui astfel de preot. Și despre el spun altora: „Să faci ce zice popa, nu ce face popa!”, dar o fac cu amuzament și toleranță, scuzându-l cu generozitate. Doar e și el om!
Despre cei din categoria „degeaba”, s-a limitat să spună că sunt doar niște simpli funcționari publici, prestatori de servicii religioase, mult mai insensibili, limitați și indiferenți decât cei din a doua categorie.
Spre mustrare, a spus că oamenii sunt obsedați de perfecțiune, dar că, de cele mai multe ori, o caută în alții. Permisivi și indulgenți cu ei înșiși, scrupuloși și exigenți cu ceilalți. Aceasta denotă o mare superficialitate duhovnicească și precaritate intelectuală. Atitudinea lor este foarte contagioasă cu cei de teapa lor. Foarte ușor, această critică intransigentă cade în boala generalizării. Pentru ei, orice barbă din fața unei reverende ascunde un impostor. Diferența dintre unul care pare în regulă și unul demascat o face abilitatea de a teatraliza mai bine sau mai prost.
Am cunoscut cu mult timp în urmă un preot dintr-o a patra categorie, nemenționată de părintele conferențiar. El făcea totul într-o batjocură ostentativă. O să vă dau un singur exemplu, nu pentru a-l pune la zid, nici pentru a vă îngrozi. La Sfânta Liturghie, la ieșirea cu Cinstitele Daruri, bărbații din biserică au simțit impulsul de a-și pune căciulile din blăniță de miel în calea lui, pentru a trece peste ele. Probabil că mai făcuseră asta, dar cred că atunci au fost mai mulți, ceea ce a dus la formarea unei... movilițe de căciuli. Părintele, scund și rotofei, strâmtorat vizibil și de stiharul cam lung, s-a oprit încruntat în fața movilei, căutând să o surmonteze când cu dreptul, când cu stângul. După două-trei încercări eșuate, vizibil iritat, Părintele a tras un șut fotbalistic căciulilor, care, tot fotbalistic, s-au dus spectaculos, cu bolte, în toate direcțiile.
Nu-mi venea să cred! Părintele a continuat vohodul. Țărani trudiți, umili, cu privirile plecate cu smerenie, fără nici cel mai mic fâșâit, s-au dus pe rând și și-au recuperat căciulile, mergând apoi la fel de liniștiți la locurile lor. La mine la biserică, o scenă similară s-ar fi lăsat cu bătaie pentru preot. Serios. Plus demitere a doua zi. Ba nu, în aceeași zi. Aceștia absorbeau incredibil toate șocurile generate de smintelile voite ale preotului. Mai ales cele din biserică. Ei acolo știau că trebuie să aibă o atitudine de mare evlavie, că sunt în casa și înaintea lui Dumnezeu și că, orice s-ar întâmpla, nu trebuie să se schimbe. Posibil să fi fost urmele adânci ale educației duhovnicești primite de la generații de preoți evlavioși, de către generații de moși și strămoși sfințiți prin ei. Cu mare delicatețe și răbdare, îl tolerau ca pe mezinul familiei, răsfățat și zbanghiu, pe care îl așteptau să se liniștească, să devină ca ei. Erau atât de buni, că nicio provocare nu-i extenua, nu-i scârbea, nu-i înrăia, nu-i depărta de biserică. Păreau că ei sunt sacerdoțiul aici, și că vor să-l schimbe cu răbdare, molipsindu-l cu bunătatea lor, pe cel ce trebuia să le fie păstor. La o asemenea scară, nu am mai întâlnit așa ceva. Înainte de a pleca, în Sfântul Altar, i-am văzut tocul de la ochelari deschis, în care scria ceva. Era numele și prenumele lui, iar dedesubt scria: „pseudopreot”. Avusese sinceritatea să-și treacă titulatura completă.
Hristos ne recomandă să nu ne judecăm semenii (Matei 7:1), dar ne și mustră prin gura Sfântului Apostol Pavel: „Cine ești tu ca să judeci pe slujitorul altuia?” (Romani 14:4).
Copleșit de oamenii care-l asaltau cu problemele lor, Cuviosul Arsenie Boca le spunea să meargă să se spovedească și la preoții de la ei din sate. Atunci se porneau coruri de voci care se văitau că al lor e bețiv, sau curvar, leneș, lacom, urâcios ș.a. Unora, Părintele le-a zis:
- Deci voi sunteți credincioșii exemplari. Postitori, rugători, nelipsiți de la biserică, înfrânați. Ce să mai, sfinți! Nemulțumiți de popa-al vostru păcătos!
Rușinați, oamenii tăceau, plecându-și capetele.
Altora, care-l pârau pe preotul lor de toate relele pământului, Părintele le punea o întrebare:
- Măi, dar de unde este popa ăsta al vostru de fel?
Cu darul înainte vederii, Părintele știa situația, dar a vrut să-i mustre usturător.
- Apăi, dă la noi din sat îi! au zis ei.
- Asta înseamnă că prin venele lui curge sângele vostru. E carne din carnea voastră. Apăi, este taman ca voi!
* * *
La o conferință despre preoția decadentă și secularizată din vremurile noastre, organizată în cadru restrâns la o mănăstire din Sfântul Munte, participanții ‒ arhierei, ieromonahi, preoți de mir ‒ au ținut discursuri tăioase despre starea morală și duhovnicească groaznică a clerului. Au vărsat tone de smoală și au ațâțat flăcările iadului, au gesticulat și s-au lament. Un singur monah, cu plete albe, asculta cu atenție, oftând și lăcrimând pe ascuns. Mai mult silit, a trebuit să zică și el ceva. Cunoscându-l toți cât e de blând, erau siguri că-i va mustra pentru judecarea păcatelor semenilor. Dar bătrânul nu a folosit un clișeu, chiar și evanghelistic, ci le-a zis:
- Fraților, noi îi judecăm pentru ceea ce sunt ei acum. Dar știm noi cum îi va găsi moartea? Poate chiar marile lor păcate îi vor trezi la o pocăință pe măsură. Avem atâtea exemple de mari păcătoși care s-au pocăit și au ajuns la sfințenie. Haideți să ne îngrijim de păcatele noastre și de pocăința fiecăruia dintre noi!
* * *
Preoții „de har” există, dar sunt mai rari și mai greu de găsit. Ca aurul și diamantele. Credincioșii adevărați există. Poate la fel de rari.
Așa că putem spune: „Să faci ce zice și ce face Marele Preot Hristos ‒ și preoții care Îi urmează Lui!”.
George Olteanu
Fotografie de pe pemptousia.ro
1 Comentariu
Fabi
🙌