Globul de cristal, abia primit de la doamna învățătoare, îi cade bubuind pe podea. Poza lui, dedesubtul căreia scrie „8 martie”, zace într-o baltă de cioburi. Ștefan izbucnește în plâns. Instantaneu, colegii încep să râdă zgomotos și să comenteze. Câteva fetițe dau fuga să-l împace, dar nu-i chip. Din ce-l consolează, din aceea plânge mai tare.
Mai erau 2-3 minute până se termina pauza, când, alergând cu propriile globuri în mâini, Patrick și Matei s-au ciocnit, iar globurile lor s-au făcut țăndări. Cu urale ca pe stadion, toată clasa a salutat incidentul. Ștefan era acum istorie. Toți priveau la fețele încremenite ale celor doi. Deodată, Ștefan bufni în râs, arătând cu degetul spre ei, cu toate secrețiile faciale expuse și împreunate în baloane. Deși nicio consolare nu funcționase, acum uitase de necazul său.
Avem aici o mostră pură de ADN alterat de păcatul strămoșesc, pe care românii, mari maeștri ai hazului de necaz, l-au comprimat în sentința: „Să moară și capra vecinului!”. Și iată un nou proverb de creștinat.
Citeam de curând că cea mai mare sursă de nefericire este să te uiți în viețile altora. Ros de curiozitate, arunci doar un ochi sau te holbezi cu aviditate, în încercarea nefirească de a vedea cum arată, ce case, mașini, soți, copii, joburi și preocupări au. Mai ceva ca agenții de spionaj. Într-un continuu efort de stabilire a unor cote de bunăstare, imagine, importanță. Mai tot timpul atârnat de gardurile vieților altora și permanent stresat că ștachetele lifestyle-uluise ridică de la o zi la alta. Trebuie să le imiți sau, și mai bine, să le depășeaști.
După mândrie, invidia este cel mai vechi păcat. În fiecare celulă a noastră se regăsesc, mai mult sau mai puțin, genele schizofrenice ale lui Cain, cu pornirea maladivă de a repera un Abel de detestat și de ucis. Invidia îți șoptește veninos în inimă până la obsesie că locul tău nu e acolo, ci mult mai în față și mult mai sus, că nu ești suficient de înțeles și de apreciat de ceilalți, că nu te merită, că ești nedreptățit de soartă, că alții s-au băgat mișelește în față, că ar trebui să-ți fie scârbă... Acel vecin, acel coleg, acel frate atât de plin de viață, adevărat magnet de popularitate și succes, petreceri, concedii, combinații, politică, mereu pe val. Oare cum reușește? Cum de-i merg toate așa de bine?
Dacă o lași, invidia se instalează insidios ca un cancer și te devorează treptat. Tristețea ta devine direct proporțională cu reușitele celorlați. Și-atunci aștepți, în ungherul întunecos al unei vieți anoste, să cadă în plasa ta necazurile celorlalți. Alergi apoi grăbit spre a vedea îndeaproape, pentru a-ți injecta în ele oceanul de venin acumulat în tot acest răstimp, ca mai apoi să-l sorbi cu lăcomie, ca pe cel mai dulce nectar. Mai târăsc și numele lui Dumnezeu în tot acest puroi existențial, zicând cu satisfacție că Dumnezeu nu doarme, că a făcut într-un final dreptate și le-a dat acelora ceea ce meritau, cu vârf și îndesat.
Răutatea între timp a metastazat în unele minți invidioase care, preventiv, nu-și mai procură nicio capră ‒ scutindu-se, zic ei, „inteligent” de pagubă și de necaz ‒, ci așteaptă perfid să moară doar capra vecinului. Sau, mai grav, am auzit și versiunea: „Să moară vecinul, ca să-i iau capra!”. Invidia a devenit, se pare, mult mai pragmatică între timp. Nu se mai mulțumește cu savurarea propriului venin-nectar datorat reușitelor și necazurilor semenilor, ci vrea beneficii concrete: bucăți cât mai mari din viața celui pe care l-a invidiat. Ajunge în mod psihopat să creadă că i se cuvin. Asemenea lui Cain, va premedita asasinatul, pentru a grăbi intrarea în posesia bunurilor lui, zicând: „Am să-l omor pe vecin pentru a-i lua capra!”.
Ilustrativă pentru invidie este o istorioară care spune că un împărat avea doi sfetnici de nădejde, de care era foarte mulțumit; numai că unul ere foarte invidios pe celălalt. Voind să-i dea o lecție usturătoare invidiosului, îl cheamă într-un sfat de taină și, după ce-l laudă pentru buna slujire, îi spune că ar vrea să-l răsplătească cu orice-i va cere. Reprimându-și cu greu bucuria, sfetnicul se gândea ce palate, moșii și bogății să ceară. Dar până să apuce să deschidă gura, împăratul i-a spus că, orice va cere pentru el, celuilalt sfetnic – cel invidiat ‒ îi va da dublu! Dintr-odată sfetnicului i s-au înmuiat picioarele, s-a făcut galben-vânăt la față și a început să respire cu greu. Dar brusc s-a înseninat și, cu mare satisfacție, a rostit:
- Măria-Ta, aș vrea să-mi scoți un ochi!
* * *
Am cunoscut foarte mulți oameni care au luptat din răsputeri, ani de-a rândul, pentru a-și atinge niște obiective propuse: studii, cariere, achiziții, familii ș.a. Pe parcursul acestor suișuri, nu și-au dat răgazul toxic de a se uita în viețile celorlalți, nici ocazii de a se admira pe traseele devenirii lor. Erau foarte conștienți de la început că sunt foarte multe aspecte ale vieții pe care nu le pot schimba, dar că sunt mult mai multe cele care se pot îmbunătăți. Și atenția lor s-a concentrat în cea mai mare parte aici. Echilibrul și reușita lor în viață au fost posibile și datorită înțelepciunii cu care au pornit la drum, gândind că sigur există pe lume oameni mai frumoși decât ei, mai deștepți, mai inteligenți, mai întreprinzători, mai talentați, mai sănătoși, mai fericiți, dar asta nu-i împiedică pe ei să-și atingă potențialul maxim.
Mai mult de atât, Hristos a venit ca să restaureze omul, în care chipul lui Dumnezeu era desfigurat și întunecat de păcat. A reprogramat în Sine, prin viața Sa fără de prihană, toate genele defecte, îndumnezeindu-le. Iubirea față de vrăjmași nu a fost un program propagandistic al lui Hristos, ci era ceea ce gândea și simțea, ca Dumnezeu și Om. Îl vedem pe Cruce rugându-Se pentru cei ce-L omorau. El vrea să extindă și în noi acest mod normal de a gândi, simți și acționa față de cel de lângă noi. Unindu-ne constant și conștient cu El prin rugăciune, prin cuvintele Sale, prin Trupul și Sângele Său, Îi vom îngădui să lucreze această restaurare a noastră. Îi vom privi apoi pe toți cei de lângă noi cu prețuire, cu admirație și bucurie. Ne spun sfinții, cei ce au împlinit această lucrare, că atunci bucuriile lor vor fi și ale noastre, bucurile noastre vor fi și ale lor. La fel și întristările și necazurile. Harul lui Dumnezeu ne va deschide ochii orbiți până atunci de răutatea invidiei. Tot harul ne va abate privirile de la defectele și răutățile celuilalt. Sau ne va face să le vedem precum și sunt: niște neputințe și niște boli pe care să ni le dorim din tot sufletul însănătoșite grabnic de Dumnezeu. Înfrățirea noastră în Duhul lui Hristos este normalitatea societății omenești.
* * *
Acum câțiva ani, dintr-o viroză, mi-au murit toate găinile. Aflând de paguba și de supărarea mea, câțiva vecini au venit tăcuți și mi-au oferit câte două-trei găini dintr-ale lor pentru a mă mângâia și a mă repune pe picioare. Am adaptat acest fapt la moartea caprei vecinului și am zis că: „Dacă moare capra vecinului, o să-i dăm alta în loc!”.
George Olteanu
Fotografie de la Anastasia Shuraeva / pexels.com
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!