Ar fi fost foarte bine dacă nu ar mai exista și alte vorbe „de duh” defecte, care se cer imperios îndreptate. Și totuși... O altă zicătoare care rănește până la indignare spune că „Românul se face frate cu dracul până trece puntea”. E-adevărat că prima interpretare desprinsă din uzul realității nu este cea literală. S-a dorit evidențiată practica versatilității perverse a unora, lipsa de scrupule în abilitatea de a-i folosi pe oameni, de a profita maxim de ei până se văd cu sacii în căruță. Dacă respectivul servește intereselor mele, nu mai contează nici statutul său moral, nici sinceritatea mea. Mimez prietenie într-o diplomație machiavelică, duc oportunismul la extrem și ridic viclenia la rang de măiestrie.
Dar trist și grav este că, în practică, acest dicton are și interpretare... literală. Sunt, din nefericire, români care merg și la biserică, dar și la ghicitori, vrăjitori, jocuri de noroc, sperjururi, horoscoape. În disperarea de a atrage bunăstarea cu orice preț, nu se dau în lături de la nimic. Orice „superputere” este binevenită dacă slujește intereselor proprii. Nu realizează că vor bunăvoința și ajutorul lui Dumnezeu, dar totodată vor să atragă și favorurile diavolului, într-un soi de licitație vicleană în care cine oferă mai mult câștigă însuși sufletul său.
Probabil că teologia lor a rămas la nivel de Ivan Turbincă, de aceea au impresia că diavolii sunt niște nătărăi pe care îi poți duce foarte ușor de nas.
Cât despre „puntea” pe care vor să o treacă prin orice mijloace, asta ne trimite cu gândul la strâmtorare, instabilitate, insecuritate, spaimă. Românul care se conformează acestei zicători este, în primul rând, laș. Nu-și găsește resurse interioare necesare pentru a înainta. Credința lui este, fără doar și poate, foarte superficială, de vreme ce nu strigă la Dumnezeu imediat ce-l părăsește curajul, așa cum a făcut Apostolul Petru când a început să se scufunde în valuri. Întunecarea minții îl face să considere că Dumnezeu nici nu știe că el se află la ananghie, sau știe și nu-i pasă... ori poate că nici nu există, de vreme că nu-i răspunde instantaneu la rugăciune. Și atunci, trebuie să se descurce pe cont propriu.
Diavolul este foarte săritor, ofertant și amabil în astfel de situații. Victima noastră află de la alți seduși că există o magie albă, „bună”, opusul celei negre și „rele”. Cu ajutorul ei poate afla și ceea ce este dincolo de „punte”, o poate trece fără probleme, ba chiar poate să schimbe, după propria voie, ceea ce se petrece dincolo de ea. Ce mai contează cine dă și prin ce mijloace se obține. „Stăpânitorul acestei lumi” (cf. Ioan 14:30) este foarte generos. Oferă hipnotic, ca într-un gest de jertfă și renunțare personală, chiar stăpânirea asupra întregii lumi (cf. Matei 4:9).
Omul meschin vrea să-l înhame pe diavol la carul nevoilor lui, convins fiind că acela nici nu-și va da seama. Diavolul, învechit în rele, pare a-i face jocul omului, devenind slujitor docil și vrednic. Dacă te-ai dăruit lui, vrea să-ți demonstreze că ți se dăruiește și el ție. Transformă „puntea” înfricoșătoare, instabilă și îngustă, în pod larg de aur și pietre scumpe, al cărui capăt nu se zărește. Iar omul oricum nici nu vrea să se zărească. E cel mai bine așa. Șuvoaiele înspăimântătoare care urlau pe sub punte dintr-odată se liniștesc și se limpezesc. Nimic nu-l mai supără pe acel om. Și ceea ce părea întovărășire de moment devine alianță pe viață. Însă cortina din fața acestei groaznice realități va fi trasă de moarte, care îl va surprinde pe om în această cârdășie mârșavă. Visul aurit și liniștit se spulberă și se instalează realitatea de coșmar. Omul își dă seama cu groază că nu el a fost stăpânul în tot acest timp, ci a fost stăpânit. Dar acum totul e pierdut, pentru totdeauna. Va fi veșnic cu cel pe care l-a ales.
Iadul nu este pedeapsa lui Dumnezeu, nici răzbunarea Sa pe cei care nu I s-au închinat, ci este doar alegerea noastră liberă încă din timpul vieții. În marea Sa iubire, ne respectă până și această decizie, cu durere părintească. Ca în cazul unui om căruia i se revoltă fiul, îi strigă tatălui că-l urăște și că oriunde i-ar fi mai bine decât în casa lui, apoi pleacă trântind ușa. Cu durere și lacrimi, tatăl va trebui să respecte această decizie liberă și definitivă a fiului. Tot astfel, și destinul nostru prezent și veșnic depinde enorm de alegerile noastre. „Ce-i folosește omului să câștige toată lumea, dacă-și pierde sufletul?” (Marcu 8:37), ne întreabă retoric, pe ton de avertisment, Hristos. Tot El ne deschide ochii către un început de pragmatism duhovnicesc: „Cine nu adună cu Mine risipește.” (Matei 12:30). Se spune că un bătrân surd era nelipsit de la biserică. Prin semne, cineva l-a întrebat de ce mai vine la slujbă dacă tot nu aude nimic. Foarte sigur pe el, bătrânul a răspuns simplu: „Vreau să-i arăt diavolului că nu sunt de partea lui!”.
Tot astfel creștinul, oricât de disperat ar fi, în orice situație s-ar afla, nu va pactiza niciodată cu diavolul. Știe că necazurile și suferințele îi vin pentru îndreptarea lui din păcate, sau pentru verificarea credinței lui. Îl are ca model de răbdare pe Dreptul Iov, și doar către Dumnezeu va striga, ziua și noaptea.
Numai așa omul se face frate cu Domnul, și astfel va trece toate punțile.
(va urma)
George Olteanu
Fotografie de Download a pic Donate a buck / pexels.com
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!