„Râvnind, am râvnit după Tine, Doamne Atotțiitorule!”

Gânduri despre Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul († 20 iulie)

- Și am trăit și am luptat pentru Tine „cu gândul, cu cuvântul și cu fapta”!

…așa îmi imaginez că și-ar putea descrie viața Sfântul Proroc Ilie în fața Domnului. Neirosind nicio clipă, neabătându-se nici măcar cu un pas de la misiunea sa, neșovăind sub umbra niciunei îndoieli, neîngăduindu-și niciun răgaz pentru sine. Aprig, aspru, hotărât, vertical, de neclintit în credința lui în Dumnezeu, Cel ce i-a dat sens întregii existențe.

Încerc, cu gând șovăitor, să mi-l închipui pe Sfântul Ilie, și mă simt ca o furnică la picioarele unui munte. Și mă minunez, iară și iară, de cât de minunat este Domnul întru Sfinții Săi. Și de cât de departe rămânem de ceea ce am putea fi, în încăpățânarea noastră oarbă de a face totul singuri, de a dovedi că putem, că suntem vrednici, de apreciat, de onorat, de promovat.

Sfântul Ilie avea un singur dor: să fie bineplăcut în ochii Celui pe Care Îl iubea și Îl slujea cu atâta foc. Și, punându-și inima în mâinile Domnului, primea de sus călăuzire și putere.

„Cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele”

Sfântul Proroc Ilie s-a născut cu mai bine de 800 de ani înainte de întruparea Mântuitorului, în ținutul Galaadului, de cealaltă parte a Iordanului, învecinată cu Arabia și cetatea Tesvi, de la care s-a și numit „Tesviteanul”. La nașterea copilului, tatăl său, Sovac, a văzut îngeri în veșminte strălucitoare învelind pruncul și hrănindu-l cu jăratec. I s-a descoperit astfel că fiul său era vas ales al Domnului, lăcaș al luminii darului Celui de sus, urmând a primi cuvânt puternic ca focul spre a sfărâma idolii necredinței și a întoarce la Dumnezeu inimile împietrite.

Născut din seminție preoțească, Ilie creștea și petrecea în curăție sufletească și trupească, punând în Domnul întreaga sa nădejde și dorire. Era căutător de liniște și iubitor de rugăciune. Suferea văzând necredința, decăderea și depravarea morală a poporului său, care din „neam ales” ajunsese în mocirla închinării la idoli și a jertfelor umane pe altarele idolatre.

Pe vremea aceea, rege al iudeilor era Ahab, care își luase o soție feniciană, pe Izabela din Sidon, închinătoare a lui Baal, unul din zeii însemnați ai fenicienilor. Sub influența nefastă a Izabelei, Ahab părăsește, fără mustrare de cuget, credința strămoșilor săi, împânzind pământul lui Israel cu temple păgâne, prigonindu-i pe cei ce rămăseseră binecredincioși și ridicându-i la mare cinste pe slujitorii lui Baal.

În acele vremuri triste, la chemarea Domnului a răspuns fără șovăire Sfântul Proroc Ilie care, înfățișându-se înaintea regelui, a avut curajul de a-l mustra în față pentru toate fărădelegile lui, cerându-i să revină la calea cea dreaptă. Și, văzând că mai-marele peste popor rămâne cu inima împietrită, Sfântul Ilie l-a amenințat cu trei ani și jumătate de foamete cumplită asupra țării. Fiind el însuși ascultător de Dumnezeu, de aceea și Dumnezeu i-a ascultat ruga și a legat norii, netrimițând în tot acest răstimp niciun strop de apă pe pământ. Oamenii se chinuiau sfârșiți de sete și de lipsa bucatelor.

Pentru a face cunoscută puterea Celui Preaînalt și printre cei de alt neam, Ilie a fost trimis de Domnul în Sarepta Sidonului, la o văduvă sărmană ce se sfârșea de foame împreună cu fiul ei. Însă Prorocul, cu puterea rugăciunilor sale, a înmulțit făina și untdelemnul din casa femeii și i-a înviat fiul, arătând lămurit că „cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele”.

„Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevărat!”

Între timp, regele căuta cu înverșunare să-l piardă, însă Sfântul Ilie s-a ascuns în Valea Chedronului, fiind hrănit de corbi cu pâine și carne. După cei trei ani și jumătate, Sfântul Ilie s-a întors la curtea lui Ahab, poruncind ca toate semințiile Israelului  și profeții lui Baal să se adune pe Muntele Carmelului, pentru a se încredința cu toții cine este adevăratul Dumnezeu.

Astfel, s-au pregătit două altare de jertfă, unul închinat Domnului, celălalt lui Baal, urmând ca atât Ilie, cât și preoții păgâni să se roage Dumnezeului lor, pentru a trimite foc din cer și a mistui jertfa adusă. Sfântul Ilie ridică și mai mult tensiunea acestei nemaivăzute încleștări și ceru ca pe altarul Dumnezeului Său să se toarne de trei ori apă din belșug, preînchipuind astfel taina Sfintei Treimi.

În hățișul gândurilor noastre pline de neîncredere buruienoasă, în câți dintre noi nu s-o fi ivit oare vreo umbră de așa-zis regret malițios... Dacă am fi putut și noi vedea pe viu acest „duel”… ei, da, cu o asemenea dovadă ar fi cu totul altceva! Atunci am putea crede liniștiți și în Ilie, și în Cel cu a Cărui putere lucrează el! Dar așa, neputându-ne încredința cu ochii noștri, citim mai departe despre faptele minunate ale Prorocului, liniștiți oarecum că necredința ne este totuși îndreptățită. Le citim ca pe o poveste din bătrâni, interesantă, ce-i drept, dar care ne lasă neclintit sâmburele, pietroiul, muntele nostru de îndoială.

„De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” (Marcu 11:24). Și Ilie chiar așa s-a rugat. Cu toată inima sa, cu tot sufletul său, cu tot cugetul său și cu toată puterea sa (cf. Marcu 12:30), fiind convins, știind fără urmă de îndoială că focul va învălui altarul, deși jertfele fuseseră stropite de trei ori cu apă.

Și ruga i-a fost ascultată. Puterea adevăratului Dumnezeu s-a făcut din nou arătată, spre a-i întoarce pe cei rătăciți la drumul cel drept.

„Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevărat!” (III Regi 18:39) − acesta a fost strigătul poporului trezit din amorțire, peste care, la cuvântul aceluiași Proroc, cerul a revărsat ploaie binecuvântată, oprind seceta, foametea și suferința. Până la o vreme, când israelitenii au uitat din nou de Cel ce le era Izvorul bunătăților și s-au reîntors la fărădelegile și idolii lor.

Comoara unei inimi încă vii

Arzând de durerea necredinței poporului, Sfântul Ilie își poartă pașii către Muntele Horeb, străbătând cale de patruzeci de zile și patruzeci de nopți fără mâncare și băutură, întărit doar de dragostea de neclintit pentru Domnul. Și, așezându-se într-o peșteră, a vorbit Sfântul Ilie mai întâi cu îngerul Domnului, apoi cu Însuși Domnul Dumnezeu. Nu în tunet înfricoșat, ce sfărâmă munții și dealurile, nu în foc mistuitor, ci în vânt subțire și mângâietor, acolo i s-a dezvăluit glasul Domnului, liniștindu-l și încredințându-l că nu toți israelitenii au trădat calea cea dreaptă, nu toți L-au părăsit, nu toți au închis ochii, urmând orbește glasul mincinos al conducătorilor rătăciți. Nu toți s-au dedat plăcerilor și confortului, nu toți s-au lăsat seduși de vraja unui trai lejer și fără luptă. Nu toți s-au lăsat ademeniți de măriri și onoruri. Nu toți s-au adaptat timpului și cerințelor cetății.

„Mi-am pus deoparte şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal”.

Șapte mii de necunoscuți, răspândiți în diverse locuri, neștiind unii de alții, dar uniți ca un singur trup, păzind fiecare cu sfințenie comoara unei inimi încă vii, așteptând în taină, nebănuiți, clipa când vor fi chemați să o depună în vistieria Domnului.

Tot pe Muntele Horebului, Dumnezeu i-a vestit lui Ilie apropiata pierzare a regelui Ahab și a reginei Izabela, și i-a descoperit numele lui Elisei, poruncindu-i să-l ungă proroc. Sfântul Elisei era, mai mult ca sigur, unul dintre cei șapte mii de bărbați aleși. I-a fost Sfântului Ilie ucenic credincios și, când a fost înștiințat de apropiata plecare la Domnul a Prorocului, a cerut ca darul lui să treacă asupră-i cu dublă măsură.

Prin voia lui Dumnezeu, Sfântul Ilie a fost ridicat la cer într-un car de foc, netrecând prin moartea trupească. Privind uimit această înălțare, Elisei a văzut căzând din cer cojocul lui Ilie, pe care l-a primit și, despărțind cu el apele Iordanului, asemenea lui Ilie, a trecut pe uscat, făcându-se moștenitor al darului ce lucra în învățătorul lui.

Sfântul Proroc Ilie, viu fiind de atunci și până astăzi, s-a arătat alături de Moise la Schimbarea la Față a Domnului, pe Muntele Taborului. După învățătura Sfintei Scripturi și a Tradiției Bisericii, Sfântul Ilie va reveni pe pământ la sfârșitul veacurilor, ca înaintemergător al celei de-a doua veniri a lui Hristos, mustrându-l pe Antihrist ca odinioară pe Ahab și fiind omorât de acesta, pentru ca apoi să fie înviat de Mântuitorul.

Sfinte Mărite Prorocule Ilie, „îndrumătorul mântuirii și luminătorul celor ce zac întru întuneric”, roagă-te bunului Dumnezeu și pentru noi, doară-doară ne-om învrednici, după măruntele noastre puteri, a fi printre inimile ascunse ale acestei vremi care mai ard încă de dorul lui Dumnezeu!

Aniela Târnaucă