Logo

Răsărit‑a lumii lumina cunoștinței

Data Publicării

Bucureştii gri. Oraşul nostru bolnav, de care suntem bolnavi. Condamnaţi să‑l plângem şi să‑l iubim. Oameni zgribuliţi şi grăbiţi. Lume mereu zorită. Parte apatică, parte pusă pe arţag. Îngrijorări de tot felul. Reclame amăgitoare cu un moş fals, fără sare, fără haz, invadează oraşul cu mult înainte de sărbătoare, practic ignorând‑o, dar profitând de ea. Totul spre vânzare. Mişună tramvaie şi autobuze impersonale şi antipatice. Cel de care ai nevoie vine totdeauna ultimul. În metrou – cititori de ziare, dezlegători de rebus. Privirile trec pe alături şi se pierd în gol. Cerşetori peste tot. S‑au pus beculețe pe bulevardele centrale. Nu pentru Crăciun; pentru Anul cel Nou, pe care toţi şi‑l doresc bun. „2010” – scriu ele. 2010, de când? Cu puţină atenţie, până la urmă, tot acolo ajungem: la Naşterea lui Hristos. Ce bine!

Şi, totuşi, dincolo de toate, sentimentul irezistibil a Ceva important care se apropie. Un freamăt care creşte. O emoţie tot mai evidentă, nu totdeauna bine înţeleasă.

Vestirea se făcuse de mult. De la începuturi (la Facerea 3, 15 – mergeți să citiți!). Apoi a fost purtată din gură în gură, din generaţie în generaţie, de profeţi mai mari sau mai mici, de aceşti colindători ai istoriei vechi. Lumea aştepta încordată, mai mult sau mai puţin conştientă venirea Celui promis şi vestit, Care să o recupereze şi să o salveze. Moartea înghiţea tot şi stingea orice logică a existenţei.

„Iată, Fecioara va avea în pântece, şi va naşte Fiu, şi‑L vor chema cu numele de Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7, 14).

Aştepta lumea necăjită ca Dumnezeu să fie cu ea. Aşteptarea devenise o povară. Şi a venit ceasul când timpul s‑a pârguit, când Fructul a fost adus şi pus pe masa omenirii spre jertfire. Acum putem, în fine, cânta: „Cu noi este Dumnezeu!”. O facem mai ales pe drumul Postului Mare, urcând spre Înviere. „Căci cu noi este Dumnezeu!”. Aşadar, „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte…” (Condacul praznicului, alcătuire a lui Roman Melodul).

Astăzi!

„În taină Te‑ai născut în peşteră…” (tropar la Vecernia praznicului). În taină S‑a născut Taina! Cerul s‑a deschis şi a plouat cu îngeri. Potop de îngeri s‑a abătut peste Pământ, încât acesta se făcuse, pe moment, îngeresc. Cântări nemaiauzite vreodată. „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, pe Pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Bunăvoire… Bună‑voire… Bună voire… Unde ne este buna voire? Unde‑am lepădat pacea dăruită? Cât de capabili de slăvire mai suntem?

Curgea harul peste Pruncul zvârlit regeşte de Dumnezeu în lume, aşezat în paie ca într‑un cuib. „Mititel şi‑nfăşeţel,/ Curge mirul de pe El” (colindă din jud. Dâmboviţa). O jimblă aşezată în iesle. Jăratic sub aburul ocrotitor al respiraţiei dobitoacelor. Mirosul de grajd. Mirosul de balegă. Mirosul de fân strivit prin rumegare. Mirosul recuperator de „la ţară”… Paradis pierdut… Jăratic sfânt pentru ca omenirea‑mârţoagă să mănânce, să se scuture de buboaiele sale purulente şi să‑şi recapete tinereţea veşnică. Jăratic este Cuvântul, Care a fost dintru început (cf. Ioan 1, 1). Cuvântul care a deszăgăzuit Poezia, pentru ca ea să ne scalde existenţa. Veşnic suntem de‑acum sub ocrotirea Cuvântului.

Astăzi!

„Cerul şi pământul astăzi s‑au împreunat…” (stihiră a lui Ioan Monahul la Litia praznicului). Senzaţional mariaj! Mântuitoare unire!

„Cerul şi pământul astăzi, după proroci, să se veselească; îngerii cu oamenii să prăznuiască…” (altă stihiră, tot a lui Ioan Monahul şi tot la Litie). Creştinismul nu este morocănos. Sărbătoarea este sâmburele lui. Veselia în duh – structurală.

„Mare şi uimitoare minune s‑a săvârşit astăzi: Fecioara naşte şi pântecele nu i se strică” (stihiră a lui Ghermano, la Stihoavna praznicului).

(Trei dogme importante sunt afirmate răspicat prin Naşterea lui Hristos: Dumnezeu – Unul în fiinţă şi întreit în Persoane; unirea ipostatică – în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit, nedespărţit – a celor două firi: divină şi umană; naşterea din Fecioară).

Astăzi!

De atunci până acum, şi în veci suntem într‑un continuu astăzi. În fiecare zi în proscomidiarul altarelor se face iesle pentru naşterea Pruncului. Pentru creştini, καιρός (kairos) este mai important decât χρόνος (hronos).

Unul Născut! Unicul! În toate cele. (...)

Extraordinar mai este şi faptul că, odată cu Naşterea lui Hristos, apare pentru om posibilitatea unui alt fel de naşteri, de sorginte divină, de această dată. După ce Fiul lui Dumnezeu „S‑a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”, ca om, omului i se dă posibilitatea să se nască cu o naştere cu totul nouă, pe care nu o mai avusese până atunci: de la Dumnezeu, din apă şi din Duh (cf. Ioan 3, 5). Dacă la început Dumnezeu numai îl făcuse pe om, acum îl naşte! Şi cum mai seamănă cristelniţa baptismală, în care ne îmbrăcăm în Hristos, cu Potirul euharistic din care‑L mâncăm noi pe Hristos, întrupat şi înviat!

Cu venirea lui Hristos, clepsidra Istoriei a fost răsturnată. Până atunci timpul curgea spre El, totul Îl pre‑vestea. Acum curge de la El. Curge ascensional. Toţi suntem grăunţe de nisip chemate să trecem prin Poarta-Hristos şi să ne adăugăm părţii celor aleşi. Dar încă Îl vestim, îi vestim bucuroşi şi uimiţi. Naşterea‑I mai presus de fire şi de înţelegere. Colindători străbat oraşul cenuşiu şi mohorât, care aşteaptă mantia izbăvitoare a zăpezii. (De ce, indiferent de generaţie, ne amintim Crăciunurile din copilărie ca fiind, nesmintit, cam toate cu zăpadă? Şi cum ajungem, cu vârsta, să tânjim după zăpada copilăriei! „Stropi‑mă‑vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla‑mă‑vei şi mai alb decât zăpada mă vei albi” – Psalmul 50, 7. Dorul nostru tot mai vârtos de imaculat!).

Unii Îl vestesc luminat pe Mesia, chip luminos, alţii au numai nevoie de un bănuţ, cerşit (uneori jalnic) ca să le mai astâmpere mizeria. Dar şi cei din urmă rămân vestitori, în felul lor. Nimeni nu se poate sustrage sărbătorii, fie şi numai că profită de ea. Grupuri de ASCOR-işti colindă întreaga lună marile spitale. Hristos Se naşte şi pentru suferinzi, şi pentru muribunzi. Mai ales pentru ei! Se cere purtat şi vestit şi acelora.

„Când colindele nu se vor mai auzi pe pământ, vor ieşi diavolii, şi astfel lumea va încăpea pe mâna lor”, se spunea prin Bucovina. Şi e limpede că aşa ar fi. (...)

Chiar dacă încă nu este chiar sfârşitul lumii, ne comportăm ca o lume sfârşită: nu mai apucăm să ne privim pe îndelete, să ne îmbrăţişăm cu adevărat, să ne spunem cele importante, cu sau fără cuvinte. Poate gândul bun, oricât de fugar, îndreptat către prieten sau către Prietenul Hristos ne mai salvează.

Hristos S‑a întrupat spre a învia, cum bine o spun ţăranii în colinde. Odată cu Pruncul sfânt, cu Lumina lumii, creşte şi lumina anului spre primăvara Învierii şi a înfloririlor paradiziace. Viaţa şi‑a schimbat cursul, a devenit, din viaţă spre moarte, viaţă spre înviere.

Şi dacă Naşterea se leagă strâns de Înviere, de ce să nu ne comportăm pascal, „să ne îmbrăţişăm unii pe alţii şi să spunem «fraţilor» şi celor ce ne urăsc pe noi” (Ioan Gură de Aur)? Măcar acum. Şi acum este mereu! Hristos mereu astăzi Se naşte!

Cum spune un colind, „naşterea lui Hristos să vă fie de folos”. Dar ce înseamnă, cu adevărat, de folos?

Emanueeel!!!

Urmele paşilor noştri prin zăpada neîncepută a copilăriei noastre veşnice…

Costion Nicolescu

Fragmente dintr-un text publicat în volumul „Când veșnicia pogoară pe pământ”, Editura Sophia 2024



Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!

Lasă un comentariu