Ne vorbește Maica Siluana Vlad
Uneori omul nu mai plânge nu fiindcă s-a vindecat, ci fiindcă durerea a trecut dincolo de lacrimi. A fost rănit atât de des, încât a învățat să nu mai aștepte nimic, să nu mai ceară și să nu mai creadă că cineva ar putea rămâne lângă el.
Durerea netrăită se ascunde în răceală, neîncredere și oboseală. Omul pare puternic, dar puterea lui este o cetate în care nimeni nu mai poate intra. Nu mai este rănit ușor fiindcă nu mai lasă nici iubirea să-l atingă.
Vindecarea începe dureros: prin recunoașterea rănii, prin renunțarea la masca nepăsării și prin acceptarea ajutorului. Uneori sunt necesare spovedania, rugăciunea, un duhovnic răbdător, dar și psihologul ori medicul. Credința nu cere sufletului să nege ceea ce îl doare.
Hristos nu sparge ușa inimii. Rămâne aproape până când omul îndrăznește să-I arate locul pe care l-a ascuns de toți.
Cea mai grea vindecare nu este să uiți răul primit, ci să nu mai lași răul să hotărască felul în care iubești. Rana explică răceala, dar nu trebuie să devină destin.