Nu, nu, tu ești ca mine! Ascultă-mă ce-ți spun, tu ești exact ca mine!
Chiar nu vezi? Nu te vezi? Nu-ți vezi reflexia în oglinda din ochii mei? Nu auzi toate complimentele pe care ți-le ai făcut, făcându-mi-le mie? Tu ești! Ba tu! Daaa, ce râzi așa la mine?!
Nu mă crezi? Încă nu mă crezi? Nu te cred că nu mă crezi! Nu mă face, că știi bine că, dacă mă pornesc, frâna n-o mai găsesc, pentru că nici n-o mai caut!
Zi, crezi că ești tot frumosul pe care-l vezi în mine?… Aud?... Nnnaa, aici nu ne înțelegem om cu persoană. Bine, fie, fie ție după cum voiești. Hai să-ți zic ceva, dacă tot mă obligi să-mi dau drumul la gură. E numai vina ta!
Vezi că zic! Nu mă enerva, că zic! Nu că zic, dar vreau să spun… Da? Așa?? Bine, tu ai cerut-o, e numai vina ta, repet!
Știi, am mai auzit-o pe asta că, de fapt, „un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani 12:5) și toți pentru unul și unul pentru toți și hai că știi despre ce vorbesc. Dar știi ce nu știi? Cât de concretă e vorba asta, de fapt. Adevărul, nu vorba. Adevărul ăsta. E pe bune, cât se poate de pe bune. Știu, și eu am crezut multă vreme că Dumnezeul nostru vorbește în metafore și în figuri de stil, dar nu, nu e stilul Lui, figuri facem doar noi. El nu spune decât adevărul și toate cuvintele Lui sunt adevărate, pentru că El e și Cuvântul, și Adevărul.
Deschide ochii și vezi! Chiar așa e: n-aș fi eu fără ce-mi dai tu. N-ai vedea frumosul în mine dacă nu l-ai lua din tine mai întâi, ca să-l așezi pe rafturile sufletului meu. Ca să mă încununezi și pe mine cu frumosul tău (Mulțumesc!). N-aș vedea în mine atâtea (și bune, și rele) dacă nu le-ai fi văzut tu mai întâi. Ca să nu mai spun, știi câte lucruri îmi dă Dumnezeu pentru rugăciunile înălțate Lui de către cei care mă iubesc?! Vai văleu!
Știi, obișnuiam să mă rușinez când mi se făceau complimente, să cobor privirea și să le resping oarecum. Nu știam să le primesc, cum să mă manifest exterior, deși înăuntrul meu mă îndulceam de ele, puneam totul pe seama propriilor puteri – îmi vine să râd, căci „ce ai, omule, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te fălești ca și cum nu l-ai fi primit?” (cf. I Corinteni 4:7). „Dacă vei lucra ceva fără împreuna-lucrare a trupului, atunci este al tău. Iar dacă o vei făptui cu trupul, trupul este zidirea lui Dumnezeu. Dacă te gândești la ceva în afara minții este al tău. Iar dacă gândești cu mintea ta, mintea este zidirea lui Dumnezeu. Prin urmare, omul nu are nimic al său” (Cuviosul Iosif Isihastul) – și mă gândeam că da, uite, în sfârșit, cineva vede și apreciază. Foarte perfidă și ipocrită chestie, culmea mândriei, ceva de genul apreciază-mă dar nu mi-o spune; hai măăi, nu e chiaaaar așa, dar pe dinăuntru delirez în comă diabetică de dulceața ispitei de a fi lingușită și mai spune-mi, hai mai spune-mi! E un drog neinterzis ăsta, știi?
Totuși, trăgând linie, nu-mi plăcea să mă laude cineva. Pentru că literalmente nu știam ce să fac cu lauda trântită brusc în brațele mele, mă benoclam la ea ca la extratereștrii descălecați de pe OZN pe pământ, și ei la mine și eu la ei și acum ce...? Stângace, simțeam ceva nenatural, ceva extrem de nelalocul lui în transferul ăsta de admirație, dar matematica pentru a rezolva ecuații d-astea n-o învățasem la școală.
Acum însă, după ceva cursuri de personal development la Universitatea de la picioarele Înviatului, îndrăznesc să cred că m-am prins cum se face. Acum primesc, da, îți primesc complimentele cu inima întreagă deschisă pe masă, știind că, de fapt, îi complimentezi mâinile și râsul mamei, ochii de obsidian ai tatei, poezia și blândețea bunicului, ia țesută de degetele de harpă ale străstrăbunicii, și toate rămășițele vii din mine ale strămoșilor pe care nu i-am văzut niciodată, dar pe care-i cunosc cunoscându-mă pe mine însămi, pentru că ei trăiesc și astăzi conglomerați în mine, că de aia e omul nemuritor. Cum să nu mă bucur și din ultimul por al inimii când știu că despre ei toți vorbești, ba chiar despre creația Domnului vorbești!? I-auzi străbunică Silvia, ce a zis de zâmbetul tău strecurat în lume azi prin mine! Mai zâmbește-ne, străbunico, mai zâmbește-ne solar, așa cum știe străbunica mea cu ochi de cer, picură-ne și nouă o fărâmă din lumina ta de dincolo! Asta e cheia, toată slava pe care-o primești, dă-I-o Lui, că, oricum, „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacov 1:17)!
Și apoi, mai e ceva. Car cu mine bucățele din toți oamenii care mă și pe care îi iubesc. Știi, bulgărele de lut din care m-a modelat pe mine Dumnezeu când m-a trimis pe pământ are altoită câte o mostră din lutul fiecărui om care mi-a traversat inima, bucată mai mare sau mai mică, direct proporțională cu forța impactului dintre sufletele noastre și cu durata șederii la mine sub miocard.
Așa că, atunci când îmi spui ceva frumos, lor le spui, și ție ți-o spui! Eu sunt aici doar pe post de catalizator, nimic nu-i al meu; toate sunt ale Hristosului din fiecare dintre cei ce-I poartă chipul, și-i poartă și inima mea, și poartă de ieșire din ea nu-și doresc a afla!
Da, cu Hristosul din inima ta vorbesc, pui de Dumnezeu ce ești! Mai bine decât unul este să fie doi! Iar când doi ia valori de la un om al Lui la altul, sarea din lacrimile de iubire zâmbite cu obraji calzi se transformă în zahăr brut, grunjos, concentrat – aroma celei mai proaspete, sincere și dulci iubiri din univers. Pentru că izvorul lacrimilor e sângele Lui, al Iubitului. Al Hristosului. De care mulțumesc că mă apropiați și mă legați fiecare dintre voi.
Înțelegi acum că frumusețea din mine nu e decât rodul semințelor frumuseții plantate în inima mea de voi, oamenii Lui și ai mei?!?! Și așa se adeverește că dar din dar se face Rai, și toți una suntem – Unul, un Trup, Trupul Lui. Niciodată nu mi-a fost atât de evident, de empiric probat, că mai mulți oameni realmente sunt o singură ființă!
Hai să-ți mai zic una de sfidat fizica cuantică, ultima pe azi, promit: câtă vreme ești cu cine trebuie, ești și unde trebuie: adică în inimile celor cu care ești, oriunde ai fi!
Te iubesc... vă iubesc cu inima voastră în pieptul meu, până la urmă!
Ana Bănică