Ne vorbește Protos. Ioan Cojanu († 29 septembrie 2026)
Evanghelia de astăzi ne îndeamnă la milă, dar, aşa cum pune Hristos această problemă, poate să ni se pară nu numai greu, ci imposibil de înţeles, cu atât mai mult de împlinit. Iubiţii mei, ni se cere aici să ducem două vieţi paralele. Pe de o parte, să fim în relaţie cu Dumnezeu şi să-i avem prieteni pe casnicii lui Dumnezeu, adică pe sfinți. Pe de altă parte, trebuie să ne preocupe şi relaţia cu cei răi, care caută să ne facă rău. Mai mult, unii ajung să își facă şi lor rău, motiv pentru care nici nu-i putem condamna. Ce poți să faci unui om care își face rău? Să-i mai faci și tu rău?
Dintru început, Hristos condiţionează relaţia noastră cu El și cu cei buni, adică sfinţii, de relaţia noastră cu cei răi, cum de altfel și noi trebuie să condiţionăm relaţia cu cei răi de relaţia cu Dumnezeu. Altfel nu mai înţelegem nimic, fiindcă noi ne luptăm să găsim oameni cuminţi, buni, după cum însuși Apostolul Pavel ne spune: „Prieteniile rele strică obiceiurile bune”, pe când Hristos ne îndeamnă să ne iubim vrăjmaşii. Veţi zice că ne îndeamnă să-i iubim şi să-i lăsăm în pace, întorcându-le spatele. Nu, Evanghelia nu spune aceasta. Evanghelia merge foarte departe, spunând: „Faceţi bine!”. Şi chiar detaliază cum să facem binele, pentru că argumentează astfel: „Dumnezeu răsare soarele şi peste cei buni, şi peste cei răi, plouă şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi”.
Să vedem diferența şi chiar să fim atenţi la oamenii care fac rău. Dar de aici încolo nu mai ştim de ce face cineva rău sau cum a ajuns în această situaţie. Nu știm cum un om, creat de Dumnezeu bun, ajunge să fie rău. Noi condamnăm păcatul, dar nu pe păcătos. Şi cum înfierăm noi păcatul, fără să-l atingem pe păcătos? Păcatul îl înfierăm în noi înşine. Trebuie ca păcatul celuilalt să nu aibă loc în mine și să nu fie nimic în sufletul meu de care să se alipească. Mântuitorul folosește o expresie dumnezeiască: „N-am nimic din stăpânitorul veacului acestuia”. Adică suntem atât de străini de păcat, încât este exclusă orice relaţie cu el. Acesta este păcatul. Dar păcătosul este un om bolnav, oricare ar fi păcatul lui. Și cum îi tratăm pe bolnavi? Nu cu răutate, nici măcar cu indiferenţă, ci încercăm să-i facem să înţeleagă că mai există şi o altfel de viaţă, curată.
În acest sens, Hristos ne dă soluţia: să-i iubim pe vrăjmaşi. Cum? Făcând binele. Deci nu înmulţind răul, dragii mei. Răul trebuie minimalizat. În sine însuşi, răul nu are putere decât dacă îi dai tu putere. Spre exemplu, dacă îţi vine un gând păcătos în minte, tu îi dai energie ca să se petreacă și în faptă. Aşa şi cu păcatul celuilalt. Spre exemplu, cineva te înjură și tu îi dai putere înjurând şi tu, dacă nu îl limitezi venind cu binele peste el.
Veţi zice că toate sunt clare acum, dar de unde puterea? Aici intervin rugăciunea și credinţa în Dumnezeu. Păi nu avem putere să-l iertăm pe copilul nostru, sau pe mama, sau pe tata, atunci cum să avem putere să iertăm niște străini care ne fac rău?... Este firesc să fii neputincios, dar nu este firesc să fii mândru și să fii prost, când Dumnezeu promite că îţi va da putere să calci peste orice şi nimic nu te va vătăma, iar tu nu ceri. De ce nu ceri? Vei spune că ai cerut. N-ai cerut bine. Cere cu lacrimi, cere cu smerenie: „Doamne, dă-mi putere să înţeleg dragostea pe care Tu mi-ai dat-o, cu care mă iubeşti Tu pe mine, păcătosul! Cum poţi să mă iubeşti Tu pe mine, Care eşti sfânt şi drept, şi eu, păcătos, nu pot să iubesc un păcătos?! Nu pot, repet, nu pot!”. Nu încerca singur, căci este mândrie atunci când spui: „Mă descurc eu singur”. Nu te descurci.
Aşa se întâmplă cu noi, care ne străduim să fim credincioşi şi îi privim de sus, ca de la balcon sau din ceruri, pe ceilalţi oameni. În primul rând, şi noi suntem tot atât de slabi ca ei, poate şi păcătoşi ca ei. Poate nici nu ştim cât suntem de păcătoşi. Dacă nu facem ceea ce fac ei, este pentru că Dumnezeu ne-a păzit și ne-a ajutat să scăpăm de un păcat sau de altul. Iată de ce suntem fii ai lui Dumnezeu: pentru că Dumnezeu ne naşte sufletește și ne dă putere prin sfinţi, prin Sfintele Taine, prin Biserică. Dumnezeu hrăneşte sufletul nostru cu viaţă veşnică, cu viaţă iubitoare și desăvârşită, cu o înţelegere pe care mintea omului n-o poate urmări. O să înţelegi și lucrurile cele neînţelese, dacă Îi ceri lui Dumnezeu.
Dragii mei, când Hristos predică pe munte, El ne cheamă să urcăm pe muntele desăvârşirii noastre, dar nu al unei desăvârşiri morale sau etice, ci al celei dumnezeieşti. De aceea, să nu mă compar cu nimeni, ci să fiu atent la ceea ce îmi cere Dumnezeu şi la ceea ce fac eu. Distanţa dintre măsura desăvârşirii şi nivelul meu de acum să fie singura care îmi atrage atenţia. Şi atunci, de ce să mă ocup de cei răi? Nu trebuie să fac astfel. În viaţa mea duhovnicească, Dumnezeu administrează diferite situaţii sau „materiale” cu care eu să-mi lucrez desăvârşirea. Şi unul dintre cele mai obișnuite „materiale” este acela al răutăţii lumii. Dumnezeu îngăduie aceasta, deși este drept că diavolul se ocupă în mod special, fără să ştie că, dacă se pune cu un om sfânt, acesta îl trimite în iad cu toate cursele pe care i le-a întins. Din păcate, nu întâlneşte numai oameni sfinţi, ci chiar printre creştinii noştri buni întâlneşte adeseori oameni care nu sunt atenți și cad. Însă Dumnezeu, prin Biserică şi prin sfinţii Săi, îi ajută să se ridice.
Iată cum ar trebui să-i privim pe duşmanii noştri! Iată de ce Biserica ne cere să înţelegem că iubirea vrăjmaşilor este tratament pentru noi, doar să ştim de unde să luăm medicamentele. Amin.
(Fragmente din predica la Duminica a XIX-a după Rusalii – Predica de pe munte. Iubirea vrăjmașilor, 30 septembrie 2018)