Pustnicul Antonie cel Tăcut (I)

Viața pustnicului Antonie († 27 aprilie 2018) din Munții Coziei rămâne o taină. Puține lucruri au ajuns până la noi despre dânsul, din care putem totuși consemna o parte a vieții sale, și doar aceea aflată la vedere. Restul e tăcere adâncă. Votul tăcerii pe care l-a ținut din tinerețe i-a pecetluit viețuirea, spre a rămâne ascunsă ochilor noștri. Pe sine se numea „Antonie Cocoșatul”, atunci când se semna pe câte o foaie cu avertismente către cei ce se aventurau spre peștera unde se nevoia, dar la fel de bine i-am putea spune și „Antonie cel Neștiut” sau „cel Tăcut”, „Antonie Spileotul” („cel din peșteră”) sau „Isihastul”, pentru că și-a trăit anii de lungă nevoință în rugăciune, în peșteri fără foc, în deplină tăcere, hrănindu-se doar cu semințe. Alții l-ar putea numi „Antonie cel Năstrușnic” sau „cel nebun pentru Hristos”. În adevăr însă a fost un monah care a trăit viața isihastă.

Nu avem foarte multe informații despre Părintele Antonie, sihastrul care s-a nevoit în Muntele Basarab din apropierea Mănăstirii Cozia în jurul anilor 1995-2015, iar apoi, vreme de încă trei ani, într-o peșteră din Munții Apuseni. Însă, pentru moment, fiindcă mă număr printre puținii care au avut șansa să-l cunoască în timpul scurtei sale vieți, am găsit de cuviință să nu lăsăm cele câteva lucruri cunoscute despre dânsul să rămână necunoscute pentru totdeauna, fără folosul pe care l-ar putea trage cititorii. Și astfel, în cele ce urmează încercăm să-i facem smerită pomenire.

Viața acestui eremit autentic al zilelor noastre ne poate încredința că măsurile aspre ale viețuirii pustnicești de odinioară nu au apus cu totul, de aceea să nădăjduim în continuare că Dumnezeu Își are încă oamenii Săi ascunși în crăpăturile pământului, care necontenit se roagă pentru poporul îndurerat, aflat în necazuri, și pentru lumea întreagă, tulburată de risipiri de tot felul. Viața Părintelui Antonie este dovada că există încă suflete cuvioase ascunse de lume, ascunse în Dumnezeu, care se străduiesc să culeagă toate roadele pustiei, ale isihiei, și care cheamă la pocăință, propovăduind în tăcere drumul de la moarte la viață.

L-am cunoscut personal la sfârșitul lunii martie 2017, în peștera sa din Munții Apuseni. Trăia aici știut doar de câțiva creștini, care veneau la început de primăvară să-l cerceteze, după cinci luni de izolare completă. Puținele lucruri pe care le-am aflat despre viața sa mi le-a scris pe foi, într-un dialog în care eu întrebam, iar el răspundea în scris, de-a lungul celor câteva întâlniri pe care le-am avut cu dânsul.

„Nu e bună vorba asta, Alexandre...”

Alexandru, pe numele său de botez, s-a născut la 19 februarie 1968, presupunem că în București. La vârsta de 10 ani a dispărut prima oară de-acasă, fugind undeva, pe un teren al Armatei:

„Fugeam, fugeam, nu știu de ce fugeam”.

„Și cu ce vă hrăneați?”

„Cu ce se găsea pe jos, prin scorburi. Ai mei mă țineau cu lanț legat, să nu fug. Dar instinctul mă ducea. Ei au zis că au văzut ceva la botezul meu. Am întrebat preotul, și acesta mi-a spus că la vârsta potrivită voi vedea ce. Dar mai târziu a venit vedenia clară ce să fac. Mă vedeam într-un tren. Călătoream cu un om. Astfel, la 27 de ani am pășit pe calea monahală”.

„Și cine era omul acela, Părinte?”

Antonie a ridicat privirea și, zâmbind șugubăț, mi-a arătat cu degetul în sus.

În 1988 a efectuat stagiul militar și, ajutat de tatăl său, a intrat la școala de gradați de la Antitero; astfel, Revoluția l-a prins sergent la un depozit de armament de lângă Turceni. În timpul evenimentelor din decembrie ’89 a rămas să păzească depozitul, în felul acesta evitând să fie trimis la București, unde ar fi putut să fie împușcat. După terminarea armatei s-a angajat în București la Instititul PICON, care se ocupa cu construcția de lifturi. Aici era vecin cu Mănăstirea Antim și astfel, în 1990, îl cunoaște pe Sfântul Părinte Sofian Boghiu, care îi devine duhovnic.

Părintele Sofian era un om discret, tăcut, însă fratele Alexandru vorbea, vorbea destul de mult, și asta îl necăjea. Se spovedea, și Părintele încerca să-l ajute cu această patimă, însă, într-o bună zi, pe când vorbea mult și fără rost, Părintele Sofian i-a spus: „Nu e bună vorba asta, Alexandre... Ia încearcă mai puțină vorbă”. Și atunci a stat și s-a gândit el însuși, întru sine, la ce-i spusese Părintele Sofian, iar a doua zi, când s-a dus la duhovnic, i-a cerut el însuși binecuvântare să nu mai vorbească. Atunci Părintele Sofian, foarte liniștit, i-a dat binecuvântarea aceasta să tacă. Deci a luat votul tăcerii nu pentru că Părintele i-ar fi impus, ci pentru că Antonie însuși a dorit aceasta.

Dintr-o altă mărturie am aflat că ar fi putut fi și alt motiv: faptul că vorbea despre experiențe și măsuri înalte, lucru care îl primejduia atât duhovnicește, cât și din cauză că astfel de lucruri „mistice” ar fi putut să deranjeze Securitatea ‒ încă vie în conștiința oamenilor și după 1990. Mai degrabă aș înclina către motivul primejduirii duhovnicești, ceea ce înseamnă că acest canon al tăcerii era pentru el și o formă de pază a unor experiențe deja avute. Răspunsul precis la această întrebare va rămâne, probabil, o taină.

„Antonie din boscheți”

Povestea vieții sale continuă din înseși cuvintele sale scrise pe foi:

„De acolo, de la Instititul PICON, am aterizat la «Avioane Băneasa». Aici, la aviație, aveam fostul Combinat Apicol lângă noi. Noi le dădeam tablă, ei ne dădeau miere, așa, peste gard. Nu știa Ceaușescu. Și de acolo, de la avioane, am luat «avionul» la munte, în județul Argeș, fiindcă Părintele Sofian m-a trimis la Dâmbovicioara, în satul Ciocanu. Luase acolo o casă, cu 1.800 m2 [de pământ], ca să facă un schit. Era ca o groapă, departe de sat. Doar pădurarul mai stătea, dar nu aproape. Dar cei din zonă nu mi-au înțeles canonul tăcerii și a trebuit să plec de acolo la Slănic”.

Deci în anul 1994 îl găsim schimonah la Mănăstirea Slănic din județul Argeș, așa cum stă însemnat pe una din filele Patericului său. Apoi am înțeles că a încercat să-și găsească un loc de pustnicie, ajungând astfel și pe la Ticera, în Munții Apuseni, și chiar în Muntele Athos. Aici se ducea și le fura Părinților noaptea smochine, sărind gardul în grădinile lor, iar a doua zi, când se ducea la ei să le mai ceară, îi răspundeau: „Ohi smochine!” [Nu smochine!]. Îl porecliseră: „Antonie din boscheți”.

În cele din urmă, s-a stabilit într-o mică peșteră din Muntele Basarab, aproape de Mănăstirea Cozia veche, la vreo trei ore de mers pe jos prin pădure. Potrivit informațiilor pe care le-am strâns, credem că a viețuit aici aproape douăzeci de ani, de prin preajma anului 1995 și până spre 2014-2015, atunci când unele evenimente (care l-au scos în ochii presei) l-au forțat să-și găsească alt loc de retragere. Cu ajutorul unor creștini, a reușit să mai stea încă trei ani într-o peșteră dosită, departe de locurile pe unde treceau oameni, undeva în Munții Apuseni.

În primăvara anului 2017, când creștinii care știau de el l-au cercetat după topirea zăpezii, atunci când starea vremii le-a permis, starea de sănătate a Părintelui era extrem de precară. Fusese foarte frig și înghețase apa pe care o avea și, vreme de mai multe zile, stătuse fără apă. Așa că a primit să fie adus o vreme în București, pentru refacere. În capitală a stat aproximativ un an, neștiut decât de puțini, într-un demisol al unei case din București, slujit îndeaproape de un bun prieten al meu. Aici l-am cunoscut mai bine și am avut marea bucurie să stau de vorbă cu dânsul în decursul mai multor întâlniri.

Pe scurt, nevoința Părintelui Antonie vreme de peste douăzeci de ani s-a caracterizat prin votul deplinei tăceri, al hranei din semințe și fructe uscate și al sălășluirii singuratice în peșteră. În ultimii ani luase și hotărârea de-a se feri de orice vedere de femeie...

(va urma)

Mircea Stanciu

Din „Familia Ortodoxă”, aprilie 2019